Intracranian este underrated. Am descoperit aici un mix superb între o voce feminină proprie, ceva din Angela Marinescu (partea meta-fizică) și influențe moderne (referințele la Lana del Rey). Ligia Pârvulescu este cu siguranță o poetă pe care o voi citi în continuare.

Cât de bine se păstrează tematica propusă în titlu pe tot parcursul volumului! Ligia a optat pentru intercalarea unor texte denumite Șoc (1-11) cu poeme în general scurte, mai abstracte sau mai concrete, care îi dezvăluie gândurile obsesive în forme împachetate foarte estetic. Întrebarea care rezidă este cu privire la funcționarea noastră, ca ființe umane; viața și moartea, explorate în contextul unui spital, în raport cu moartea cuiva drag, dar și cu simplele observații pe care le faci atunci când privești în jur sau îți analizezi o fostă relație.

Există anumite formulări care se repetă, ceea ce contribuie la consistența volumului; de exemplu, „(creația) cu tentacule”, sentimentul că există ceva care controlează, face multitasking cu destinele noastre sau faptul că suntem „decapotabili”. Mulți termeni din domeniul fizicii&biologiei contrabalansați de confesiuni feminine, precum în poemul (dorina tabrizzi): „ar fi putut să mă cheme dorina tabrizzi/să trăiesc anotimpurile în funcție de pastile” – continuă să descrie stilul de viață al unor poete precum Sylvia Plath sau Anne Sexton – „dar am ales un nume comun o zonă banală”.

Multe poeme conțin reminiscențe („patru dimineața dar nu acum două minute acum douăzeci de ani”), reproduse astfel încât să simțim cât de liniar este timpul, că toate se petrec simultan, e suficient un mic salt mental pentru „a te întoarce”; era „bulletproof la brațul ultimului traficant”, trăia „iluzia libertății tăiată în laser pe cerul nopții de vară”. În alt poem, spune: „am fost mereu femeia-copil/simultan nătângă și crudă”; de aici sentimentul asemănării cu Angela Marinescu, un stil de autoconfesiune, autoanaliză foarte dură, care totuși nu e autoflagerare patetică. Ligia impune versuri, nu le propune.

Multe dintre inserții vizează animale – rănite, nu agresive; salvatori sau reprezentări ale stărilor interioare („corpul meu singur și aspru ca un cerb murind”), așa cum am văzut în romanul Olgăi Tokarczuk sau în Cronica Akasha, la Ștefania Mihalache. Poate nu ar fi nimic deosebit, e o tehnică des întâlnită, dar printre poeme confesive și seria de Șocuri – care au loc într-un hotel, pe o insulă și amintesc de Edgar Allan Poe – completează foarte frumos tabloul, adaugă diversitate.

O bună parte din texte sunt de atmosferă, scrise scurt și la obiect; exact cantitatea de dark care îmi place. Ființele sunt „bioluminescente”, trebuie să „suprimăm mutantul în fașă”, celălalt este „blindat pe câmpul înzăpezit al emisferei drepte”; am găsit în Intracranian multe imagini inedite, construite cu precizie, genul de combinații care evită locurile comune și te atrag ca un vortex. Poemul numit (pandemic) este o capodoperă; strofele sunt despărțite de reclame transformate printr-un câmp lexical al morții și degradării. „și zilele trec așa cum trece și dragostea în vremea covidului”…

Ligia face genul de critică socială care nu mă deranjează, fiindcă vine dintr-un loc blând, care nu exclude poetul din aria pe care o critică; spune „trupul-seringă/aspiră lucruri roz – generatoarele generației crude și/triste și roz” sau „(tentacule conștiente) construiesc lumea 5D, cele 5 puncte G ale/conexiunilor intergalactice înecate în suăa neuronală a unui cyborg fericit”. Am mai văzut asta, într-o altă formă, în Biocharia lui Tamás.

Exemplarul meu este plin cu stickere care marchează ce mi-a plăcut cel mai tare; am descoperit în Ligia o poetă care mă poate inspira – avem gusturi comune în materie de construcție, iar viziunea ei este complexă și impresionantă. Mixul perfect de modern, vag romantic, superstrong & original.