Începusem să citesc Sangvinar la un moment dat, dar m-am pierdut; cred că Pădurea de scorțișori reușește să aducă la vedere același stil, vocea recognoscibilă a lui Rareș, într-un mod mult mai accesibil. Nimic nu este facil aici, doar că drumul spre imaginarul poetic este mult mai limpede. Are ceva din Twin Peaks.

Pentru mine, piesa de rezistență este poemul Băiatul băieților; trebuie menționat din capul locului că toate textele sunt scrise în mai multe părți – deci lungi, nu la fel de ușor de urmărit – și toate au diferite personaje recurente sau nu. Acest poem excelează atât prin poveste & protagoniști, cât și prin construcția lirică („(soarele pregătindu-și) prefacerea într-un nasture de foc/care să ardă taiorul ceresc”). Premisa: pregătirea unui spectacol de balet; finalul: reflecție asupra paternității. Nu mi-e prea clară trecerea, sunt genul de poeme care curg fără să îți dai seama cum te trezești dintr-un microunivers în altul.

„Și noiembrie, mereu ca o râșniță pentru boabe de piper/Și cimitirul, cu clopotul său de rozmarin. – Inocența”

Se reiau anotimpurile, cu stările lor specifice pe care, în aparență, poeții le experimentează similar – în acord cu transformările naturii. Referințe la artiști vizuali, tablouri; cele contemporano-comerciale aproape inexistente. Mi-a plăcut că Rareș reconciliază foarte bine „vechiul” și „noul” atât prin formă, cât și prin subiecte; Pădurea de scorțișori are toate șansele să rămână un titlu cunoscut și, momentan, subapreciat.

Una dintre (ceea ce par a fi) mărcile lui apare chiar în primul poem: „frazarea ușor prețioasă îmi produce palpitații (…) surând în fața acestor incursiuni pe tărâmul adrenalinei facile”; această conștiență de sine este marcată atât de clar doar aici. Rareș a lăsat personajele să îi spună povestea, ideile care îl preocupă. Un alt element recurent sunt inserțiile în limba engleză – poate singurul aspect care îl clasează în mod categoric în „poeții noului val”; asta și obsesia noastră comună pentru kintsugi, după câte se pare.

Stilul lui amintește vag și de Ginsberg: texte dense, în care face adeseori referire și la alți scriitori, cum ar fi Virginia Woolf („Valurile, Anii, broșa aurită pe bluzița albastră cu pliuri”). Are puțin din toate: idei/imagini inovatoare („crabul cu manteleta din fâș roșu”, „solzomonede”), umor – adeseori negru, treceri de la un scenariu la altul care te țin în priză.

Un alt poem care mi-a plăcut foarte tare este O altă viață măruntă, care o are drept protagonistă pe Amalia. Tema centrală ar fi lehamitea față de studii – licență, master, o lucrare doctorală pe tema artei & arhitecturii cimitirelor-monument. Cu acest laitmotiv al volumului, pătrundem și mai adânc în „cavernitate”; nu în sensul în care se încadrează în genul grotescului, ci undeva fix la limită. Între frumusețe paradiziacă și întunecime umană intrinsecă.

„Mișcarea soarelui/ea însăși doar elaborata orchestrație a unui orologiu medieval” descrie foarte bine atmosfera celor nici 70 de pagini. „Demonii pribegiei: Neliniștea, Regretul, Insomnia” sunt personaje implicite ale acestei incursiuni în pădure. E dificil să definești stilul lui Rareș folosind adjective ce țin de critica literară – nu e ceva ce poți pune într-o singură cutie.

Cu siguranță un volum care merită citit; un exemplu clar de erudiție nepretențioasă. O (re)construcție fină a tenebrelor & angoaselor spiritului.