Colectiva este un volum foarte apreciat; Ioan Coroamă a realizat multe construcții care prind, majoritatea în stil mix&match cu propriile versuri în cadrul unui poem individual. Viziune? Absolut. Un tânăr care vrea să se impună în acest univers (nu doar poetic). Pentru mine: cel mai triggering volum pe care l-am citit&analizat în detaliu.

Prima parte, Diferențe, conține o doctrină arhicunoscută: iubirea ca sacrificiu de sine. Ioan promovează astfel de idei ca unică soluție pentru refacerea uniunii dintre oameni. „tu de ce nu bagi de seamă că uneori bucuriile tale/sunt anihilarea altcuiva?” este premisa de bază; „orice om își poate activa optimismul de interior/dacă vrea/să se lase pe sine în favoarea celor dragi” este capătul de linie.

Din punct de vedere liric, versurile lovesc; sunt ritmate, amintind adeseori de Flo Popa în Dezintegrare, doar la acest capitol; comparând volumele, reiese destul de clar unde e luminozitatea adevărată & unde frământările cauzate de lipsa unei direcții spirituale adecvate Omului.

„omul nu se va interesa niciodată/asupra omului” este o altă piatră de temelie în această (de)construcție a Colectivei. Cu alte cuvinte, se dorește o mai bună recunoaștere a interconectivității dintre oameni („pentru absorbție, pentru răspândire/și simbioză”), în timp ce ea este respinsă cu vehemență în aproape fiecare vers („le rețin chipurile prin modelarea distanței”); dorim apropiere umană, dar nu așa. Există forme pure&impure care pot conduce la ea, iar poetul se plasează undeva deasupra, deseori mesianic, împărțind mișcările sufletești în categorii.

Observăm că partea a doua, Sinteze, vine ca o oglindă a primeia (de unde și comparația cu Blake făcută de Doboș, presupun), continuând idei similare dintr-un registru ușor schimbat, mai tolerabil („căci eu prin tine/mă iubesc pe mine”). Constanta este totuși acest ton nimicit&nimicitor – „respirație ca o emanație a necuratului din organe”; dispare totuși complexul mesianic, poetul coboară printre păcătoșii înnăscuți, „ce se divid la infinit între/natural și cultural”. Așadar, acum se include și el în categoria damnaților, nu mai privește din vârful muntelui, se ajunge la un fel de simbioză („fundalul vorbește prin mine”).

Zice și „eu nu-mi mai sunt”, și „nu ne mai suntem”. Colectiva este o critică a ruperii contractului social, a individualismului; o dorință de întoarcere la natură, la o presupusă puritate pe care tot poetul o reneagă („nu mai suntem om pentru om ci/om în afara omului”) – nu că ar fi răspunderea lui să ofere soluții, dar măcar o poveste ne datorează. Nu există poveste, ci frământări interioare continue; singura poezie care iese din această sferă este cu mila domnului, Andrei. Altfel, până și prietenii lui sunt „dezintegrați în prieteniile lor”.

Nu pot aprecia ingineria poetică atunci când ideile sunt atât de contra-evolutive. Am studiat Filosofia și m-am născut cu trei ani înaintea lui Ioan; de aceea, pot garanta că noi nu am cunoscut o lume cu adevărat ante-industrializată, ante-capitalizată – criticile de acest gen nu sunt bazate pe experiența personală, așa că nu avem un punct de referință real & nu e locul nostru să deplângem Paradisul Pierdut, dacă o fi existat vreodată așa ceva. Cred că ar fi ieșit un volum luminos, de impact, dacă toate aceste zbateri interioare ar fi fost abordate (psihologic, nu filosofic) înainte de a-l scrie.

Colectiva m-a făcut să contemplez asupra întrebării „ce este un om?”; a fi om nu este o sentință. Poemele de aici sunt o căutare constantă de a ieși din sine, de a nu accepta această natură. Prin urmare, îl găsesc toxic & periculos, mai ales în contextul în care, la nivel global, am reușit totuși să găsim noi atele pe care să ne susținem ființarea (ca să folosesc un termen filosofic); nu avem nevoie să ne întoarcem înapoi în peșteră, să ne autoflagelăm, să gândim că „lupta noastră/poate părea/o minciună pe lângă lupta altcuiva și de aceea/uneori/e nevoie de părăsire”. E exact genul de mentalitate care a condus la depresia masivă a tinerelor generații.

Nu.