Nu cred că acest om a scris vreo frază plictisitoare în viața lui. Își merită absolut toți laurii, este Autorul de care avem nevoie, pe care merită să-l slăvim; să-l lăsăm să ne arate ce-i cu lumea asta (reală și literară).

---

Viciu ascuns ni-l prezintă pe Doc, detectiv particular din LA, pe care o fostă iubită îl roagă să o ajute într-un caz ce îl implică pe noul ei partener, mare mahăr de imobiliare. De aici, lucrurile se ramifică, mai apar și alți clienți, iar toate problemele lor par cumva conectate. Doc face drumuri dintr-o parte în alta pentru a descâlci firele și, ca un protagonist veritabil de secol XXI, reușește să o facă – dar cu ce preț? Încă o bucată din precara (și prăjita) lui sănătate mintală. Important de specificat: acțiunea are loc la sfârșitul anilor ’60, când lumea e profund marcată de crimele lui Manson.

---

La Pynchon nu e niciodată vorba despre ce fac personajele, acesta este doar un pretext. El ne ia prin învăluire pentru a ne deschide ochii cu privire la o problemă mult mai mare: visul colectiv american și nu numai, transa în care trăim, atât de neverosimilă încât nici nu ne mai dăm seama. Mi-a plăcut mai mult decât Strigarea lotului 49? Nu, fiindcă povestea e mai compactă acolo și, în opinia mea, mai de efect. Cred că doar de la Pynchon aș fi în stare să citesc o carte de 900 de pagini cum e Curcubeul gravitației, dar momentan aș vrea doar să văd ecranizarea după aceasta.

Pynchon face ceea ce Palahniuk și-ar fi dorit să poată face: întorsături de frază la fiecare paragraf, extrem de funny, cu referințe super nișate din cultura americană; personaje suficient de cartoony cât să poată fi totuși si relatable, fără a aluneca în patetisme, dar expunând totuși suferințele lor; un fir narativ întortocheat în care totuși nu te pierzi, tocmai pentru că reia ideile când trece de la un cadru la altul și, nu în ultimul rând, un protagonist a cărui voce o urmezi cu simpatie&mirare, te surprinde. Mai mult decât orice, lui Pynchon îi iese abstractizarea fără opacizare: se specifică atunci când perspectiva este alterată de droguri, nu te lasă singur în trip.

Ce parcurgem în cele 450 de pagini (de ce ar trebui să îți procuri răbdare pentru asa)? Sigur, organizații secrete menite să țină lumea sub control, mână în mână cu poliția; crime, transport ilegal de marfă, oameni cu creierul ars în urma consumului, trupe muzicale misterioase (cu versuri funny, care revelează oarecum registrele atmosferei), un mini love-story și atacuri pe viață și pe moarte; aceste elemente sunt comune și celuilalt roman pe care l-am citit. Este interesant să dezlegi misterele (măcar aici sunt dezlegate în stil clasic), să ai momentul de „aha!” odată cu Doc. Cum am zis, nu aceasta este partea cea mai fascinantă pentru mine.

Nu sunt singura care a remarcat în ce constă de fapt genialitatea lui Pynchon – lucrurile la care te face să te gândești, toate micro-situațiile care contribuie la realitatea colectivă. Descrierile zonelor limitrofe ale LA-ului, legăturile spirituale, tripurile, capcanele în care cazi, felul în care ne folosim unii pe alții ca niște zombie într-un sistem pe care nu-l mai chestionăm – acestea sunt elementele care mă atrag cel mai tare. Scriitura în sine te absoarbe, chiar și prin intermediul traducerii; nu e puțin ca în viață? Nu ești sigur de ce, dar vrei să descoperi lucrurile pe care o voce din capul tău ți le dictează.

În orice caz, să zicem că Viciu ascuns e un roman psihedelic&polițist, plin de acțiune și plot twisturi cu o profund încărcată energetic latură universală, cu imagini care extaziază și tristețea inerentă a ființei umane în mijlocul unei realități incontrolabile. Pentru mine, e o revelație profundă atât din punct de vedere literar, cât și spiritual.

i will defend this man în orice dezbatere 4 evăr