Anne Sexton se încadrează pe linia Plath–A.Marinescu–Lana del Rey1; femeie căreia vocea morții i-a șoptit în ureche până când, în cele din urmă, s-au sărutat timpuriu. Așa ne place să spunem când cineva își pune capăt zilelor, că ar mai fi avut timp, dar nu avem de unde ști ce presupunea contractul său cu viața.
She owed us so many poems, spune un necrolog scris de un robot2. Eu zic că această selecție făcută de fiica sa cea mare este suficientă.
Anne a revoluționat prin acest ton confesiv; a început să scrie la îndemnul psihiatrului ei, căruia i-a dedicat câteva poeme („I am out of practice at living/You are as brave as a motorcycle”), după care a participat la workshopuri de scriere pentru a-și perfecționa arta. Da, cu siguranță putem vorbi de artă inovatoare, dar nu la nivelul prietenei ei, Sylvia, de exemplu; și ei i-a dedicat un poem minunat, Syvia’s Death („how did you crawl into the death I wanted so badly and for so long/the death you said we both outgrew”).
A scris despre aventuri ilicite, iubire safică, moartea ambilor săi părinți, perioadele petrecute la sanatoriu și despre relația cu fiicele ei. Poemele sunt, în mare parte, din interior; frământările ce au durat toată scurta sa viață, descrise parcă de cineva mult mai vârstnic, care privește retrospectiv.
Are multe poeme bune, dar cu siguranță nu e genul de poetă concisă – e vorbăreață, explicativă. Își reia ideile și metaforele uneori, se vede că, mai mult decât orice, și-a dorit să își externalizeze suferința înnebunitoare. Are mult șarm, desigur; nu am căutat să o ascult recitând, dar îmi imaginez că a avut impact și ca performer.
Unul dintre volume, Transformations, conține basme repovestite în versuri; nu toate îmi erau cunoscute, deși le aparțin Fraților Grimm. Mi-a plăcut ideea tatălui incestuos al Frumoasei Adormite, dar în general, detest acest concept limitativ. Câteva dintre volumele ulterioare conțin poeme cu referințe religioase, în care Anne face paralele sau se identifică cu imaginea christică.
Forța poeziei lui Anne Sexton nu vine din patetism sau feminism, ci din micro-secvențele autobiografice, concrete. Simt că excelează în poeme precum Oysters din seria The Death of the Fathers („I was afraid to eat this father-food/and Father laughed/and drank down his martini (…) there was a death/the death of chilhood (…) for I was fifteen/and eating oysters (…) The woman won”). Tonul ei nu e pretențios, nu caută să ofere, ci să scoată la iveală.
Ode dedicate morții, familiei și propriei tinereți; se poate vedea evoluția între volume, Anne a explorat mai multe tehnici – niciodată rima clasică, a avut propriul stil de la început. „I am not lazy/I am on the amphetamine of the soul”, un vers ce poate fi folosit și ca motto al întregii ei opere. Cred că succesul i se datorează atât pentru sinceritatea vocii lirice, cât și pentru faptul că a abordat tematici ce țin de sănătatea mentală și părțile neortodoxe ale experienței umane despre care nu se vorbea suficient atunci. A deschis calea multora spre acest nivel de sinceritate confesivă în poezie.
Nu o pot numi printre poeții mei preferați pentru că nu se îndepărtează niciodată prea mult de propriul registru, cum a făcut Angela în metafizica ei. Pe de altă parte, m-a încântat foarte tare această antologie, am parcurs-o cu plăcere și cred că acum aș putea recunoaște oriunde un poem scris de Sexton.
Imaginarul ei nu este extrem de bogat, își păstrează o zonă confortabilă – cu mașina ei de scris, pastilele, regretele, autoflagelările și chemările întunericului, dar trebuie citită fie și numai pentru zecile de feluri prin care și-a privit suferința în ochi, luptând pentru viață.
Cristina Boncea 
Lasă un comentariu