Mă întrebam la Sînt alta dacă, oare, această voce feminină, dar nu mereu blândă îi este caracteristică volumului sau Svetlanei în general și cred că am răspunsul; Gravitație este un poem-fluviu pe care l-am urmărit cu și mai mare plăcere, cel mai probabil datorită temelor abordate.

Decesul părinților și, implicit, ruperea legăturii cu originile, suferința cauzată de relațiile amoroase și, mai presus de orice, chiar haosul de a fi femeie – cel mai frumos pe care îl cunoaștem de când lumea; Svetlana a reușit să capteze exact zbaterile interioare ale femeii în diferitele sale roluri și ipostaze: cu precădere, fiică și iubită, totul întorcându-se înspre sine.

Relația cu mama este relația cu propria feminitate, dar Svetlana nu se oprește la astfel de analogii; par texte scrise cu sânge („broșa prinsă direct în carne„), pe un ton aproape jucăuș, aproape în prag de dizolvare a sinelui – o parte din noi moare mereu cu cei iubiți, un nou sine se formează de fiecare dată când trecem la o altă formă de existență. De la punctul A la punctul B are loc acest proces, stadiile doliului, dacă vreți: te blamezi, apoi te înfurii, cedezi cu umilință, pe urmă, cu aceleași arme, pornești într-o nouă bătălie.

Gravitație este o astfel de pendulare și mă avânt să spun că astfel creează Svetlana în general (bazat pe comentariul lui Cărtărescu de la final, mai ales despre debut). Există de asemenea o pendulare între prezent și trecut; poeta a devenit cineva de care părinții ei ar fi mândri, dar nu mai există acești martori ai transformării, ceea ce face victoria bittersweet. „cruzimile noastre sînt surori de sânge” zice ea pentru a incapsula de fapt toate relațiile descrise aici – inclusiv pe cele cu familia de origine.

„cuvintele sînt singurul mod de a păcăli gravitația” – laitmotivul volumului, regăsit aproximativ cu același sens peste tot; ai nevoie de care care să te readucă pe linia de plutire, așa că te afli într-un dialog constant cu „salvatorul” tău. „aș fi comis crimele uzuale/pe care orice fată trebuie să știe/să le comită” este un alt vers care ne revelează de fapt registrul din care ne vorbește Svetlana prin scris: creșterea, schimbarea direcției, crearea universului personal din moștenirea primită.

Poeta nu se luptă și nici măcar nu cercetează prin textele ei; descrie făcând un switch rapid între interior și exterior. Nu are sens să o supunem scrupulozității criticii moderne, în sensul în care e clar că pentru cele 100 și ceva de pagini, lumea e a ei și noi doar trăim în ea. Este extrem de satisfăcător să descopăr o astfel de voce feminină, autentică, fără limite autoimpuse.

Svetlana e atât fetița care ne ia de mână să ne arate cum construiește Lego, cât și femeia matură care pornește la drum pe motor, îmbrățișând noi aventuri – ambele versiuni fiind atât grațioase, cât și caracterizate de o voință puternică, un fel de voce instinctivă, înțelepciunea femeii primordiale. Frumos, înduioșător, incisiv – niciodată doar una sau doar alta.