Reușesc în sfârșit să pun mâna pe un volum de-ale lui Leac. M-a inspirat faptul că citeam Celebrul animal al lui Lazurca în paralel; mai citisem cartea cu limericks, dar nu e același lucru. Știam că îmi va plăcea probabil orice volum publicat de el (unul dintre titanii poeziei contemporane), dar acum am și argumente, nu doar intuiții. Iată care e faza cu m o n o i d e a l (2018):

Simt diferența dintre stilul generației ’70-’80 și a mea (’90+) și îmi place mult echilibrul dintre modern și tradițional; dacă stăm în cutume din astea, mi se pare că ce face „tineretul” e de fapt post-modernism – noi suntem cu textele meta meta meta, povești de iubire cu gpt și critica asta că nu ne mai diferențiem de avatare; în volumul lui Leac nu e vorba de așa ceva. Mi-e imposibil să nu sesizez asemănarea cu Lumea e oricum o idee proastă ca stil; de asta am început prin a face comparația între generații și plasarea mea, ca interpretator, în context.

Există și aici o critică socială ce atinge marginal tehnologia, dar Leac e mai degrabă un povestitor: scene cu imigranți care muncesc în seră, povești despre pierderile oamenilor obișnuiți și, în general, observații despre propriile lui obiceiuri cu nimic ieșite din comun („ce facem noi, cei care ne-am săturat de poezie și artă?/cei care stăm prost cu orientarea, cu skillurile?/noi nu ne dorim decât să fim lăsați în pace, să ne milogim/prin baie și holuri întunecate, ca niște zombie„); chiar și din construcția acestor versuri se poate observa stilul narativ, păstrat pe tot parcursul volumului.

Un alt vers care mi-a plăcut: „timpul ne mănâncă la toți biscuiții„. Aici e conținută și partea ușor filosofică a poeziei lui Leac; nu tot ce scrie e concret, de „aici” – cum nici nu cred că poți scrie despre trecerea timpului fără să faci acest pas înapoi, să contempli romanțat existența. Poezii precum Paznicul („blocat în imposibilitate și regulamente-obiect/artistic și decor inutil„) sau Băiatul nu înțelege („ceea ce numești tu indecizie eu cred că-i gender/fluidity văd că nu răspunzi te sun eu mai târziu”) sunt mai comprimate, mai aproape de „cum se scrie astăzi¹„. În rest, versurile pot merge în aproape orice direcție în cadrul unui singur text – complexitate demnă de apreciat, care menține cititorul implicat².

În același timp, aceste salturi între concret și abstract pe care Leac le face pot fi și deconcertate (ex.: „în expectativă nimeni nu poate acumula experiență (…) dinozaurii: catalizatori pentru o apă învolburată„). Are și o serie de poeme scurte în care îmbină elemente din natură cu aceleași comentarii sociale pe ton ironic („ca toți dezordonații, nu suntem un pericol/încercăm în fiecare zi să vă convingem/că nu suntem decât niște copaci prietenoși”).

Ce am „învățat” din această carte? Sigur, cum se construiește un text cursiv, cum să îți surprinzi sau chiar amuzi cititorul, cam ce fel de lucruri pot fi transpuse într-o poezie (orice, știam deja). Mai presus de asta, m-am bucurat de câteva imagini, mai ales cele din seră cred că vor rămâne mai puternic cu mine (garden boy). A fost o boare blândă, nu m-am simțit bombardată psihotronic de informații³, Leac e smart&simpatic și cu siguranță voi citi orice volum pe care pot pune mâna. m o n o i d e a l mi s-a părut ca tatăl care-ți spune povești și, când te faci mare, nu-ți dai seama de ce ești ahtiat după filme de artă.

1. Nu insinuez că stilul ar fi depășit, ci faptul că îmi este mai familiar datorită referințelor mele din poezia contemporană ↩︎
2. N-am vrut să fac rimă. ↩︎
3. Din păcate, caut încă distrugere emoțională din partea unui text, așa e tinerețea. ↩︎