Tagliatelle allegro (2024) descrie perfect experiența acestei cărți: bucăți mici și fluide de text, fragilitate și parcă un abur care se ridică din pagini. Un volum ce poate fi citit dintr-un foc despre desprinderea de un alt suflet – o experiență mereu profund transformatoare. Printre aceste bucăți sunt strecurate și texte de tipul wishful thinking sau, mai dureros, juxtapunerea cu realitatea exterioară acestei bule a iubirii cu războiul și moartea în centru.

Cel mai puternic poem se află la mijlocul volumului, pagina 43; decesul cuiva drag în pandemie, temă recurentă, aproape imposibil de evitat în poezia ultimilor ani. De aici continuăm cu rememorarea blândă a trecutului și marcarea schimbărilor personale ce au început deja să apară în urma rupturii. Dintre scenele cotidiene prezentate, cel mai mult mi-a plăcut poemul în proză de la pagina 46, care descrie o conversație telefonică auzită în metrou: „injurii despre o femeie cu care are ea ceva (…) un automat de vorbe de duh, regurgitează tot ce-a auzit de-a lungul vieții (…) și eu încerc să mă calmez (…) gândindu-mă că am depășit un prag și la tine”.

Majoritatea poemelor au aceeași formă scurtă, idee care îmi place; nu mi-a plăcut însă monotonia. Chiar dacă Mina Decu a abordat teme diferite, tonul a rămas plat cu foarte puține excepții. Avem variațiuni ale dorului, familiara retragere din lume în timpul refacerii structurii personale și dorința de protejare a ființei iubite chiar și de la distanță („ai fi în stare să demolezi acoperișul lumii care îl obligă să una sau să alta”); cu toate acestea, imaginile nu sunt izbitoare, totul e descriere narativă care te menține în același plan și unghi de referință. Sigur, există loc pentru astfel de poezie, doar că mi-ar fi plăcut o intercalare de imagini puternice și intermezzo-uri, o intensitate emoțională mai mare.

Poeziile despre el și ea mă duc cu gândul la ceva ce am scris eu mai demult în notițe: „că nicio poveste nu e ca a mea. că toate poveștile sunt ca a mea” și, într-adevăr, acesta este riscul când nu personalizezi mai mult povestea – riști să cazi în banal. Când Mina spune: „apoi tabele mailuri taskuri nimic care să treacă peste zi doar fulgurațiile dinspre el mai rezistă” e deja ceva relatable pentru cel puțin două generații, dar pentru mine nu e suficient. Cred că poți scrie un text accesibil publicului larg și fără a fi atât de vag în exprimare, cum am văzut la Cristina Drăghici, ca exemplu recent.

Mai departe de faptul că mi-a plăcut referința la Lana del Rey (poezia de la pg. 37) sau că rezonez în general cu ce presupune suferința din dragoste, Tagliatelle allegro nu e un volum care va rămâne cu mine; nu pentru că toate volumele trebuie să dea cu tine de pământ din punct de vedere emoțional, ci pentru că majoritatea scenelor descrise sunt atât de intime încât devin impersonale: pufi de păpădie care trec pe lângă noi cauzând maxim o relație alergică.