o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine (2018), spre deosebire de primul volum al lui Robert, ne implică în abisul interior al unui bărbat de 33 de ani în mod cât se poate de direct. Protagonistul (sau eul-locutor) își asumă aici mizeria din jur mai mult decât personajele din Aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio, purtându-ne pe străzile Brașovului sau la protestele din București în timp ce își revizuiește amintirile și comportamentul.

Prima impresie a fost că volumul este mai „de aici”; tocmai pentru că perspectiva nu este intermediată de personaje și povești care se leagă între ele până la final, simți o apropiere imediată față de text. Acest tip de criză existențială, de temporară sucombare sub greutățile vieții și dorința aproape nerostită de a căpăta o nouă formă mi-a amintit de volumul eschiva al lui Vlad Drăgoi.

Mi s-a părut simpatic felul în care Robert și-a menționat aici prietenii din lumea literară, ceea ce oferă un sentiment de familiaritate celor care aparțin acestei comunități, dar nu îndepărtează în niciun fel cititorii din alte medii. În același timp, el nu a pierdut nimic din stilul smart regăsit în primul volum; au existat în continuare analogii care m-au făcut să spun „wow” sau să râd pe alocuri. Mi-a plăcut și faptul că, încă de la prima poezie, primim cumva cheia de interpretare a volumului: „înainte eram frumos/acum în sfârșit am ajuns să fiu/doar eu însumi”.

Robert nu a ignorat nici statutul său de profesor la Facultatea de Litere; cu siguranță m-aș fi simțit mândră că se gândește la noi, dar ar fi fost puțin dificil să-mi scot din minte imaginile cu el jucându-se cu puța în cadă din poezia studiu de gen. Printre mahmureli, conjunctivită („așa se întâmplă/când nu te pe speli pe mâini/după ce te masturbezi„) și suferința despărțirii trăită singur într-un apartament, există totuși și câteva lucruri… chiar și mai groaznice, cum ar fi decesul tatălui, violența din copilărie, nașterea unei surori tratate mai bine și decesul bunicii. „e party-ul meu/și mă plâng când vreau eu” este un alt vers care definește o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine; până aici este clar că Elekes nu intră în categoria romanticilor plini de optimism vizavi de viață.

Poezia post-confesionalism poate deveni cu ușurință un fel de imn al scriitorilor contemporani; se pornește de la o înșiruire a site-urilor pe care le folosim în prezent, firul pe care istoricii literaturi îl vor urma pentru a reconstitui viața autorului, și se ajunge la întrebarea retorică „vor deveni sarmale intelectuale postumane?” – cel mai probabil, da. Viziunea sumbră a lui Robert se resfrânge și asupra literaturii, lucru vizibil de asemenea și în poezia mugshot, despre oamenii „cu frică de scris” care privesc urât înspre cel care scrie liniștit o poezie la soare („sub paltoanele lor de piele/cuvintele mele/sunt în pula goală/și ascund mitraliere„).

A nu se înțelege că range-ul lui se rezumă doar la „foarte amuzant” și „depresie garantată”; între aceste două extreme, există o puternică anamneză care ar trebui să ne înhame pe toți – nu că n-ar face-o în mod natural, dar abordarea lui Robert poate oferi perspective noi, precum în poezia mă știu de când eram mic, unde se extrage din propriul sine și ne oferă o scenă similară cu ultima din volumul de debut, tot din dulap; îmi place mult sentimentul de continuitate.

Te-ai gândit deja la „tipul gol și sexy și trist/ghemuit pe patul/de pe pachetul tău de țigări” ca mecanism de coping, senzație de conexiune? Sau la felul cum te reverși asupra celorlați, inudând totul în jur, când nu-ți mai poți conține emoțiile (bioluminiscența fricii) – cât de literal se poate simți asta uneori? Iată teme profunde, poetice, care culminează în penultima poezie (pe bune acum, asta nu este o poezie): „aruncați-mă dracu în marea neagră”.

Prin urmare, o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine nu este chiar un volum pe care să-l citești când te simți deja mizerabil. Este însă plin de surprize lirice, rostite cu patos, penetrante; aproape că îți pare rău că te înduioșază unele poezii în loc să cobori să te îneci cu autorul. Aproape că îți vine să îi scrii să-l întrebi dacă are nevoie de un prieten sau suicide hotline. Pe urmă, realizezi că frigiderul tău e probabil la fel de năpădit de ciuperci și te chinui să-l cureți în 30 de minute, înainte să ajungă maică-ta în vizită.