Am citit acest foarte frumos editat volum de la Cartier pentru că sunt în căutare de repere lirice în spațiul contemporan; orice scriitor aspirant trebuie să-i studieze pe doomiiști, acesta este un sfat recurent pe care l-am primit. Ștefan Manasia este unul dintre numele grele din acest punct de vedere, iar Etica grunge. Sîntem generația extincției oferă ocazia de a parcurge cele mai reușite poeme din 2003 până în 2023.

Volumele incluse în această selecție sunt: Amazon și alte poeme (2003), cartea micilor invazii (2008), motocicleta de lemn (2011), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), Cerul senin (2015) și Gustul cireșelor (2017).

Dacă ar fi să mă bazez pe evoluția stilului lui Manasia pentru a înțelege mai bine schimbarea curentelor în ultimii douăzeci de ani, observațiile ar arăta astfel: de la texte lungi (precum ostroveni.viața și contactele) care abordează tematici cotidiene, mizerabiliste la includerea treptată a referințelor la muzica și filme (lilja 4 ever e unul dintre poemele mele preferate) și abordarea unui stil ceva mai ironic, pare că din 2010 încoace forma poetică a devenit mult mai permisivă în privința jocurilor de cuvinte, cu o preferință înspre crearea unor universuri fanteziste; în cele din urmă, după cum reiese atât de la Manasia, cât și de la ceilalți contemporani pe care i-am citit, poezia românească devine cât se poate de auto-biografică, întărind legătura dintre scriitor și cititor prin expunerea unor scene personale în raport cu propriile referințe culturale.

Manasia a fost un influenkăr (ceea ce înseamnă automat „înaintea timpului său”), iar volumele sale nu definesc neapărat istoria literară; poate că a mers chiar împotriva curentului, cum ne este sugerat pe alocuri, dar pe mine mă interesează cu precădere această direcție de cercetare. Mi-a făcut plăcere să observ evoluția de la un volum la altul, dar cele mai puternice imagini le păstrez din primul și ultimul său volum. Sunt foarte curioasă în privința Surselor obscure, publicat în anul 2024. De asemenea, această selecție conține și câteva poeme în proză, ceea ce mă face curioasă și în privința prozei sale.

Încă de la început, multe dintre poeme le au ca subiect pe Irina, soția autorului, și pe Estera, fiica sa. O altă temă recurentă e reprezentată de referințele astrologice, pe care le ador („un taur cu ascendent în taur este de modă veche”). Poezia amazon, despre soarta crudă a unui câine, îmi va rămâne veșnic întipărită – mai ales că în paralel citesc Poartă-ți plugul peste oasele morților. Ostroveni și Mănăș(/sh)tur sunt alte referințe la care autorul revine („alergînd prin mănăștur după BANI după/un bătător de covoare/în raiații pătați cu ghips/pe care inutil încerci să-i ascunzi”). Nici referințele istorice nu îi sunt străine lui Manasia; mi-a plăcut foarte mult poemul Prăjiturele cu nucă și miere care se încheie astfel: „închidem ochii/ne unim palmele, privim spre paradisul/nonviolent, nonislamic în care ne-ar plăcea/într-o bună zi, să ne creștem copii”.

Mi-a plăcut și grupajul de trei poezii sub numele Zmeie pe cer din volumul Bonobo sau cucerirea spațiului. Aici Manasia revine puțin la stilul său inițial, prefigurat în primele două volume. Avem un poem mai lung intitulat simplu Daniela, care ne spune trista poveste a unei doctorițe cu o soartă aproape la fel de crudă ca a câinelui din primul volum. Poezia eponimă a acestei părți este, la fel, o poveste despre moarte care mi-a amintit foarte tare de povestirea lui Truman Capote, O amintire de Crăciun. Csilla este un alt personaj recurent în textele lui Manasia, iar poezia cu acest titlu oferă imagini la fel de puternice: „(…) grădinile iwagumi/pentru sufletul tău comic și duios/ridicol, dar plin de importanță:/erai un tigru siberian, noi arbitram sunetele„.

Nu știu ce s-a întâmplat în volumul Cerul senin. Pe lângă schimbarea completă a registrului, atât ca stil, cât și ca teme abordate, de aici m-au sâcâit câteva versuri precum: „prostituate băute și drogate îmi ațin calea/le îndepărtez cu dosul palmei, scîrbit” (poemul dinainte zicea: „nu m-am gândit deloc pîn-acum/că vreun puști născut după ’91/băiat sau fata/transgender/ar putea fi deja mutilat/de tristețe și timiditate”); mi s-a părut paradoxal ca Manasia să menționeze persoanele trans într-un mod (cel puțin aparent) non-peiorativ, dar să tragă linie la lucrătoarele sexuale.

În continuare, mi s-a oprit puțin creierul când am citit începutul poeziei About a girl: „ea n-are semnal/dar știe să emită semnale”. Mi-am imaginat doar cât de aspru aș fi fost certată la un workshop oarecare pentru astfel de versuri. Destul de urât a sunat și „abia aici, apari tu, senzuală/și neașteptat de politicoasă/pentru civilizația dotcom„. Dacă vedeam așa ceva la Sociu, nu ridicam din sprânceană. Pare ca Manasia ar trebui să rămână grunge-y, nu să încerce să fie edgy. Printre poeme simpatice despre viziunea fiicei sale asupra lumii, el a strecurat descrieri de tinere femei cu „unghii enorme ce le vor supraviețui” – stranie alegere pentru juxtapunere. Volumul este puțin salvat de poezia Taurul mecanic, care mi-a plăcut; aici, autorul enumeră cele 12 zodii caracterizate foarte interesant la feminin (tot în același stil ușor libidinos).

Cumva, în Gustul cireșelor, Manasia își reia o bună parte din temele și referințele anterioare, oferindu-le o formă modernă; „așa da!”, gândesc eu, un novice într-ale poeziei care consideră totuși că are un bun instinct de cititor. În ciuda criticilor ce îi pot fi aduse prin intermediul viziunii mele progresiste, rămâne un autor important de citit, cu o voce recognoscibilă în literatură. Cred că nu poți aspira la mai mult de atât în ceea ce privește nemurirea la care orice scriitor visează.