Conceptul de limerick îmi era doar vag cunoscut și De ce n-au pisicile coadă (2017) mi-a arătat că regulile sunt destul de flexibile. v.leac a provocat mai mulți autori români să creeze câte 20 de limericks însoțite de imagini, iar rezultatul este numai bun pentru a fi oferit „unui scorțos lipsit de umor”.
Printre regulile de scriere se numără următoarele: versurile 1,2 și 5 trebuie să rimeze, la fel și versurile 3 și 4; primul vers introduce de obicei un personaj și un loc, iar ritmul trebuie să rămână uniform. În ceea ce privește conținutul, acesta trebuie să fie amuzant și/sau absurd. Cosmina Moroșan, care deschide antologia, a respectat întocmai aceste reguli. De la ea mi-a plăcut cel mai tare:
Aveam un prieten f cărunt/care colora penare așa crunt/Uneori își ascundea arta/dar noi ceream alta și alta/Și-a vopsit părul cu cremă de unt.
Andrei Dósa și-a respectat temele abordate de obicei: rude, secui, mahări, fete și iarbă. Poate limerickul meu preferat din tot volumul este:
a fost odată un bărbat în harghita/care asculta zi și noapte naarghita/i-au spart geamul cu o praștie/în seara aia s-a făcut praștie/vai ce brutali secuii din harghita!
Antonela Vulpe ne-a oferit inclusiv mici povestioare care respectă structura clasică de limerick. Mi-a plăcut în mod deosebit cea care începe așa:
Era o damă-n București/care umbla doar după pești/Știa că zodiacul nu înșală/chiar dacă ea era duală/-Cu bărbatul în pești ai să rodești!
La Valentina Chiriță mi-a plăcut cel mai mult:
Timpul până la inevitabilul eveniment/Se măsura întotdeauna în pachete de Kent/2 cartușe să vizitez o mătușă/3 țigărele dacă stau pe tușă/Dacă nu fumai, timpul te trecea absent.
La v.leac mi-au plăcut mult și ilustrațiile, pe lângă această operă de artă:
O tipă grasă din Drobeta/intra-n biserică cu trotineta/Credea că Sfânta Aurica/o să îi vindece pisica/Naiva și prăjita din Drobeta.
Și la Cristina Ispas m-au cucerit desenele. Limerickul meu preferat de la ea este:
Un tânăr cerea o casă-n Bacău/Treceau anii, procesul înainta greu/La final s-a mutat din țară/S-a însurat a patra oară/Dar tot cu gândul la Bacău, forever&mereu.
Secțiunea lui Micleușanu M. este poate cea mai estetică, datorită ilustrațiilor de tip sketch. El nu a respectat peste tot tiparul clasic de limerick, dar mi se pare cumva cea mai bine închegată secțiune, textele având același ton. Am adorat (pentru că îmi amintește despre motivul pentru care Denise Rifai a fost exmatriculată de la Facultatea de Filosofie1):
Un ins filosofa intens/Păi stați că sensul n-are sens/Adică ce e sensu-n sine?/Un sens al sensului nu ține/Și mă scuzați că stau pe vine.
Lavinia Braniște ne-a oferit o poveste cap-coadă despre Țipenie (un spirit) și o oaie pierdută. Mi se pare fascinant cum a reușit să creeze un text atât de simpatic, respectând în același timp structura versurilor. La Dan Sociu cunoșteam deja primele două texte – dacă n-or fi mai multe – din porc și sentimental.
Constantin Acosmei și-a decorat secțiunea cu fotografii. Am râs când am citit:
Era un prof din Osica de Sus/ce ocupase postul prin concurs/Când nu avea ore/se plimba pe role/și-i saluta pe toți: „Alupigus!”
Sebastian Big este cu adevărat surpriza volumului, cu text și imagini (destul de disturbing) generate de AI. Sigur, textele sunt în gibberish, dar mi s-a părut interesant cum chiar și așa 1) este respectată structura și există o cadență și 2) cum mintea noastră tinde să găsească sensuri, să completeze ce e de neînțeles. Îmi place cum sună „magaboi iotar”. Nu știu de ce, dar am citit în mintea mea cu accent maghiar, iar imaginea cu femeile dezbrăcate pe o Dacie veche și vacile în fundal mă va bântui.
Sorin Gherguț a dus jocul cu un nivel mai departe, oferindu-ne protolimericks, neolimericks, paralimericks and what not. El a ales să păstreze câte trei versiuni ale aceluiași text, procedeu care mi s-a părut foarte cute – e așa, un insight în procesul de scriere, n-ar fi avut poate același farmec dacă lăsa o singură versiune de la fiecare. De aici am păstrat ideea mijloacelor de transport care te duc de fapt într-o copie a locului unde voiai să ajungi. Big like!
Am decis să includ multe citate tocmai pentru că această tehnică nu pare a fi foarte utilizată în literatura noastră, iar eu m-am cam îndrăgostit de ea. Prin urmare, sper ca această mică recenzie să servească drept starting point pentru cei care sunt deschiși să o exploreze. Pentru mine, De ce pisicile n-au coadă a fost o experiență foarte simpatică și inspirațională.
Cristina Boncea 
Lasă un comentariu