Patru copii pe nume Lucy, Susan, Edmund și Peter au o psihoză comună și lumea înnebunește de plăcere să citească despre asta. Glumesc, desigur, dar puține lecturi mi s-au părut mai chinuitoare decât Leul, vrăjitoarea și dulapul (mi-a trebuit pentru un curs de la master).

Referitor la Cronicile din Narnia, am mai citit la un moment dat alte două cărți și am surprins câteva scene chiar din filmul făcut despre acest al doilea volum (conform ediției de la editura Arthur). Nu eram un cititor suficient de dezvoltat încât să am o părere clară despre această serie, dar acum știu că aparține aceleiași categorii unde am inclus Harry Potter – categoria BIG NO. Înțeleg că este fascinant ce a făcut Lewis la mijlocul secolului trecut, a creat o lume magică în care ajungi din realitatea obișnuită, unde binele se luptă cu răul și învinge; perspectivele asupra acestui gen de fantasy pentru copii cu siguranță erau diferite pe atunci, terenul nefiind suficient explorat încă. Lewis Carroll a făcut însă acest lucru de un milion de ori mai bine cu încă un secol în urmă.

Așteptările mele de la o carte pentru copii au fost împlinite cel mai clar de seria Winnie the Pooh: replici inteligente, jocuri de cuvinte, cântecele sau poezioare, personaje simpatice cu trăsături clare de personalitate, cu care e foarte ușor să rezonezi. Domnul C.S. Lewis nu a bifat niciunul dintre aceste lucruri pentru mine în Leul, vrăjitoarea și dulapul. Personajul Susan este cel mai slab dezvoltat; la final ni se revelează caracteristicile principale ale celor patru protagoniști: Peter e un războinic neîntrecut în luptă, Edmund este un bun sfetnic și judecător, Lucy este curajoasă, iar Susan este blândă. Rolul lor este acela de a contribui la împlinirea profeției din Narnia, dar adevărul e că nu prea mai e loc de liber arbitru când totul e deja scris, nu-i așa?

Aici intervine partea religioasă a autorului, care îl reprezintă pe Dumnezeu (sau poate pe Isus?) prin leul Aslan, întruchiparea binefacerii în acest tărâm magic. Probabil există și alte elemente de acest ordin care mi-au scăpat, dar ideea în sine îmi repugnă; nu folosim literatura pentru agenda noastră politică, chiar dacă un autor își transmite indirect credințele prin arta lui. În cazul de față, prea puține lucruri par a fi puse pe seama imaginației, trăirii interioare, în contrast cu ideile clare pe care Lewis a vrut să i le transmită nepoatei sale, Lucy, pentru care a scris seria. De asemenea, să nu uităm că un element central al poveștii este războiul, în care o parte evident greșește și trebuie exterminată – absolut minunat ca un copil să rămână cu impresia că lucrurile sunt atât de alb-negru.

După ce că ideile narațiunii în sine mă dezgustă, nici stilul în care a fost scrisă cartea nu îmi demonstrează o mare abilitate scriitoricească. În mai multe rânduri naratorul nostru ne spune că de fapt nu știe ce se întâmplă, iar noi ca cititori ar trebui să umplem golurile cu propria imaginație. Nu mi se pare deloc simpatic acest șiretlnic, îmi pare mai degrabă o lipsă de asumare a textului. Prin urmare: originalitate narativă – nu (nici măcar pentru anii 1950), calitate literară – nu (descrierile exagerat de multe ale naturii nu au fost de folos), emoție care să poată atinge în vreun fel – sigur că nu, tocmai din cauza elementelor anterioare.

Rămân cu impresia că această serie este vulgar de overrated și frustrarea că adevăratele cărți bune scrise pentru copii rămân în umbra acestor serii prost scrise, care propagă idei cu totul greșite despre felul în care funcționează lumea. Câteva dintre cele mai bune sunt scrise de Neil Gaiman, Georgia Byng sau R.L. Stine.