În Grija (2023), mi-a plăcut de la bun început să regăsesc o voce atât de similară cu a mea – vocea zillenială, microgenerația celor născuți între ’93 și ’98. În condițiile în care o bună parte din poezia contemporană mi se pare criptică, ceva de studiat minuțios, Mircea Andrei Florea nu a avut nevoie de o traducere.

Ce a reușit el să facă este exact ce mi-aș dori eu să pot face cândva în poezie: să creez un tablou al vieții mele, cu scene din copilărie, adolescență și viața adultă trăită în pandemie fără a sufoca cititorul. Volumul începe cu o poezie despre a fi pe drum și spre final rămânem cu mesajul pe care generația noastră îl aude ca un laitmotiv: „oricum ar suna e nevoie de tine în lume„. Poate cel mai clar descrie atât volumul, cât și generația construcția de la pagina 40: „supraexpus, uberemoțional„. Grija m-a ajutat să reflectez mai mult asupra elementelor care ne diferențiază pe noi, cei aflați la mijloc între millenials și gen z, și care ne definesc totodată. Acel „empathy fatigue” pe care-l menționează la pagina 61 este unul dintre ele.

Poezia mea preferată a fost de la prima vedere „fumăm în fața cabinetului de taxidermie„; în primul rând, pentru că prezintă o temă inedită în sine și, în al doilea, pentru că Mircea a reușit să ducă foarte bine particularul în universal („we are little gods pentru niște oameni/care au nevoie de animare ca să țină moartea o idee distantă„). De asemenea, mi-a plăcut foarte mult cum poeziile s-au legat între ele prin această idee principală, strecurată printre pagini – „care sunt puterile noastre?”. Nu este atât de mult vorba despre o căutare, cât un fel de introspecție cu valoare intrinsecă; mi se pare interesant de observat ce idei obsedează fiecare generație în parte. După cum zicea ZHU în melodia Good Life: „See, it’s the question, not the answer, that’s the higher view/Otherwise, you couldn’t differentiate between the two„.

Trecând peste încântarea mea de a citi un poet de vârstă apropiată, mi-a plăcut mult diversitatea temelor abordate în Grija; a doua poezie preferata ar fi „Steve Ludwin”, care și-a injectat venin de șarpe timp de 30 de ani. Aici se reia cumva indirect ideea că suntem suprasaturați, că un gând zboară spre interiorul nostru și alte cinci sunt bombardamente mediatice constante și toate acestea își găsesc un lăcaș sau noi trebuie să le transformăm într-un întreg astfel încât să putem conviețui, să putem fi noi înșine întregi. M-am regăsit foarte mult în această pendulare, evident. Nu e de mirare că simțim o angoasă perpetuă, că suntem disregulați și obosiți, că am vrea să ne retragem în spații calde, în izolare, purtând totodată lipsa conectării cu ceilalți.

Grija a fost un volum foarte fresh, încântător, cu imagini formate clar și relatable.