Într-o recenzie anterioară, tot despre cărțile lui Andrei, spuneam că îmi doresc să citesc ceva care să mă distrugă emoțional. „Multă forță și un dram de gingășie” (2021) este exact ce i-am cerut universului. Ce urmează nu cred că poate fi catalogat drept recenzie, ci mai mult o povestire spusă cu entuziasm și un fel de groază despre relația mea cu această carte.

Mă îngrijorează teribil câte elemente relatable am găsit aici. Volumul este în mare parte autobiografic (nu-mi permit să presupun procentul exact) și ne arată drumul parcurs de narator până în prezent; se găsește în roluri precum: elev, student, tânăr șomer, tânăr angajat în domeniul construcțiilor, tânăr care se mută în București din Brașov, soț și tată. Personajul Atti rămâne elementul central care leagă toate întâmplările povestite între ele, fiind un perpetuu punct de referință. Nu am putut să nu mă gândesc că între Andrei și acest amic atât de apropiat există o relație precum cea între Naruto și Sasuke; două pietre tari care nu își dau seama câte lucruri au de fapt în comun. Cu toate acestea, naratorul nostru alege o cale diferită.

Mă bucur că am citit Ceaikovski la walkman înainte pentru că personajele aparțin aceluiași univers. Nu am putut să nu remarc această asemănare dintre mine și Andrei ca scriitori – ce e mai fascinant decât propria viață? A fost reconfortant să mă simt deja plasată într-un context; adolescenții din acel volum de proză scurtă sunt aici, mai în vârstă, ținându-se de prostii cu repercusiuni mai grave.

O bună parte din roman se învârte în jurul originii maghiare a grupului de băieți din care naratorul face parte. Am primit o mică lecție de istorie la care să meditez pentru că subiectul îmi este aproape complet străin. Abia începând cu anul 2020 am început să interacționez cu persoane din România care nu au 100% naționalitate română sau chiar deloc; în continuare îmi e greu să înțeleg această dezbinare, dar Andrei a adus ceva lumină asupra situației. Această apartenență la tot ce presupune cultura maghiară marchează totodată și o scindare în sinea naratorului, în special când se mută la București și interacționează cu alt gen de persoane.

Desigur că am rezonat cu șocul cultural de care ai parte când te muți în capitală, chiar dacă eu am alte origini. Am rezonat de asemenea cu scârba față de locurile de muncă obișnuite, munca pe care trebuie să o depui pentru că ai nevoie de bani, care nu îți hrănește în niciun fel sufletul. Am rezonat cu postura asta a observatorului față de prietenii tăi, de oamenii lângă care stai poate zilnic și pare că ceva e off, că nu ești chiar alături de tribul tău. Am rezonat chiar și cu ideea obsesivă de a avea pe cineva, de a-l poseda fizic sau mental, răsărită din lipsa de iubire pe care nu ai învățat încă să ți-o oferi. Din păcate, am rezonat profund cu mental breakdownul Soniei (foarte fun, protagonista din Mi-ai promis că vom muri împreună are același nume) și a fost cumva vindecător să citesc din perspectiva cealaltă, a bărbatului care triggerește pentru că nici el nu știe să relaționeze autentic. Cred că această întreagă poveste a fost vindecătoare, chiar dacă e scrisă la masculin.

E foarte simplu să spui: Multă forță și un dram de gingășie e despre niște băieți misogini, fără șanse la vreun viitor glorios, care nu fac altceva decât să se mintă singuri și să arunce cu ură în ceilalți. Poate ar fi fost doar atât dacă nu am fi avut un narator care să poată face un pas în afara acestei bule și să ne spună povestea lui. Cei mai mulți dintre noi au fost crescuți cu idei patriarhale bine îndesate în minte; femeile trebuie să își recunoască propriul misoginism internalizat la fel de mult precum bărbații. E un întreg proces și reprezintă un act de mare asumare să expui toate acestea într-o lume care abia așteaptă să dea cancel, să te desființeze printr-un buton. Totuși, am fi mult mai ipocriți să nu o recunoaștem.

M-au vizitat multe emoții în timp ce citeam, am vizualizat totul de parcă ar fi fost povestea mea. Nimic din gândurile lui Andrei nu îmi este străin – nici furia absolută, dorința de răzbunare pe lume, de a-ți impune existența pe care ceilalți nu par a o lua suficient de mult în serios și nici acea gingășie la care revii când te simți în siguranță în lumea ta, acel crâmpei de lumină interioară care te îndeamnă să continui să crezi, să fii cine ești cu adevărat, indiferent de cum arată exteriorul.

Cumva, un rol adiacent al cărții pentru mine a fost și să îmi aprofundeze înțelegerea asupra ce înseamnă să locuiești în Brașov. M-am mutat aici orbește, bazat pe intuiție, și nu am găsit până acum pârghiile necesare pentru a simți vreo apartenență; referințele din carte mi-au creat imagini mai vii, chiar dacă o bună parte din acțiune are loc în Ținutul Secuiesc (toate drumurile duc la Toplița…).

Mă simt mai bogată după ce am citit această carte. Multă forță și un dram de gingășie îmi dă încredere în puterea noastră de a ne găsi calea, de a fi puri când nimeni altcineva din jurul nostru nu pare preocupat de asta. Când continui pe acest drum, îți găsești în cele din urmă tribul. E un volum complex în care Andrei ne arată din nou darul lui de a spune multe în puține cuvinte. Funny, heart-breaking și un wake up call în același timp; mă întristează faptul că momentan nu mai există proză scrisă de el pe care să nu o fi citit.