Am citit în această viață câteva cărți care nu mi-au plăcut, la fel cum am făcut și alte lucruri ce nu mi-au produs bucurie pentru că nu știam încă despre „nu trebuie”. Acest imperativ ne ține deseori captivi în numele unui principiu mai mare și transformă experiența vieții noastre în ceva anost, care ne ia mai mult decât să ne ofere. Raportat la lectură, am decis cu ceva vreme în urmă că nu voi continua să citesc cărți care nu mă încântă nici după primele câteva zeci de pagini. Iată câteva dintre acestea!

1. Când renunț la o lectură?
2. La ce lecturi am renunțat recent?
3. Pe tine ce te face să renunți la o lectură?

Când renunț la o lectură?

Uneori, se întâmplă chiar să fiu foarte încântată să citesc o carte – fie pentru că e scrisă de unul din autorii mei preferați, pentru că a fost foarte lăudată sau pentru că arată grozav. Atunci când ajung în sfârșit la ea, am o mică luptă interioară. Cărțile care mi-au plăcut cel mai tare de până acum m-au cucerit de la primele cuvinte (întocmai ca oamenii); cele pe care m-am chinuit totuși să le duc la bun sfârșit, din diferite raționamente de moment, vor fi curând uitate, dacă nu au fost deja. Am ajuns la singura concluzie corectă pentru mine: nu are rost să continui să citesc o carte dacă nu mă încântă.

Nu-mi place deloc starea de „of, trebuie să revin la lectură”, gândindu-mă că am de a face cu o carte greu de parcurs, pe care vreau mai mult să o citesc pentru a spune că am citit-o. Acest lucru nu înseamnă că citesc doar cărți „ușurele”, ci că le aleg pe cele destinate sufletului meu. Cred cu tărie în cititul intuitiv, precum și în trăitul intuitiv și nu de puține ori mi s-a demonstrat faptul că doar așa mă pot bucura cu adevărat de experiență – a vieții și a lecturii.

Prin urmare, dacă simt că e o corvoadă să continui o lectură, dacă nu am în minte „abia aștept să revin la această carte”, atunci ea va trece într-un teanc destinat Vinted sau oricărei alte platforme ce îi va asigura o nouă casă. În acest moment, nu mai contează dacă e o carte scrisă de un autor care îmi place, dacă este o carte clasică, pe care „ar trebui” să o citesc sau dacă am reușit totuși să o parcurg până spre jumătate. Nu avem de ce să ne chinuim în numele literaturii. Există totuși câteva excepții de titluri la care voi reveni într-un viitor apropiat.

La ce lecturi am renunțat recent?

Săptămâna aceasta a fost destul de tumultuoasă pe plan personal pentru mine, iar acest lucru s-a reflectat și în alegerea lecturilor. Prin urmare, am dat peste nu una, nu două, ci trei cărți nepotrivite, care au fost trecute rapid în acel teanc de cărți nedorite despre care vă spuneam. Acestea sunt, în ordine: Zorba grecul, Familia lui Pascual Duarte și Nimic, doar noaptea.

• Pe prima am vrut să o citesc pentru că mi-a apărut recent în minte imaginea idilică a poporului grec și am vrut să intru în contact cu o astfel de energie; cartea mi-a amintit rapid de Bătrânul și marea, o poveste care mi-a făcut spiritul să regurgiteze acid, deci o experiență negativă. Am mai dat câteva pagini și am înțeles care este subiectul romanului, după ce mi-am mai aruncat ochii și prin câteva recenzii. Să citesc despre doi bărbați care nu sunt în contact cu propriile emoții și învață unul de la altul dintr-ale vieții, precum în Magicianul lui Fowles (altă carte la care am renunțat după 100 de pagini)? Pas.
• Familia lui Pascual Duarte mi-a amintit profund de Ion, iată, un alt roman la care am renunțat tot după 100 de pagini. Cartea este numită „al doilea cel mai citit roman din Spania” și nu am vrut să rămân pe dinafară. După mai multe scene de violență, abuz sexual și cruzime față de animale, mi-am spus că nu am de ce să continui să citesc. Am răsfoit însă ultimele pagini pentru a mă dumiri măcar cum se termină această poveste. Nu simt că am pierdut nimic: de la stilul rudimentar de scriere la subiect în sine, spiritul meu a simțit un mare „ew”.
• Nimic, doar noaptea este scrisă într-un stil simpatic. Este prima carte a lui John Williams, autor pe care nu l-am mai citit, deși în biblioteca mea se află și Stoner. Sper ca romanul ce l-a consacrat să fie mult mai bine pus la punct decât această povestire, ce mi s-a părut previzibilă și fără posibilitate de expansiune pentru sinele meu. Da, mă aștept în continuare ca romanele pe care le citesc să îmi aducă beneficii spirituale, iar majoritatea reușesc să facă acest lucru. Acest volum al lui Williams mi s-a părut mult prea simplu pentru treapta în care mă regăsesc eu acum.
• Anul acesta am încercat și să mă aplec mai mult asupra literaturii române clasice, lucru pe care tot îmi propun să-l fac de mulți ani, fără sorți de izbândă însă. În afară de Mihail Sebastian, nu am descoperit încă un autor român digerabil, demn de admirație. Patimile Sofiei Nădejde sunt scrise bine, dar cred că din naștere am o profundă rezistență față de „viața la țară” în stil autohton. Am renunțat prin urmare la întreaga colecție intitulată FeminIN de la Publisol pentru că 1) nu mă împac deloc cu volumele în format mic și 2) nici măcar de dragul culturii naționale, nu pot să-mi supun spiritul la asemenea chinuri literare. Nu spun că nu sunt bine scrise cărțile, doar că subiectele abordate nu îmi ating nici măcar unghia mică de la picior, darmite esența sufletească.
• Beautiful You, pe care tot anul acesta am încercat să o citesc, m-a făcut să mă îndoiesc de iubirea mea pentru Chuck Palahniuk. În afară de Jurnal, mi-am dat seama că niciuna dintre cărțile lui nu a avut un efect puternic asupra mea și cam seamănă toate între ele. Se ia o idee răzleață, care de obicei implică o formă de abuz asupra altcuiva, se fac niște glume, se dau niște misiuni protagoniștilor (a căror viață e de obicei pusă în pericol, că altfel nu și-ar mișca fundurile să facă ceva) și voila! încă un bestseller. Mi-aș dori tare mult să mă înșel, să nu fi ajuns la linia de finish a relației mele cu Palahniuk, dar pe această carte am relocat-o deja, întrucât mi se pare odios să citesc despre o așa-zis distopică luptă dintre femei și bărbați.
• Un sentiment similar l-am trăit și după ce am parcurs câteva zeci de pagini din Hituri celebre din epoca Showa, diferența fiind că de la Ryu Murakami am mai citit doar o carte ce mi-a plăcut maxim. Hituri… a fost însă o carte scrisă pentru amuzament, în care presupun că nu există elemente autobiografice, o carte cu mult sadism care nu mi-a evocat decât repulsie. Asta nu înseamnă că sunt pregătită să mă descotorosesc de acest autor pe care numai ce l-am descoperit. Sper însă ca experiența să fie singulară în cazul lui.
• La Moștenirea Yrsei Sigurdardottir am renunțat, precum și la alte cărți pe care le achiziționasem din seria ei nouă, pentru că nu mai am deloc răbdare să parcurg romane polițiste complexe, să rețin date și factori care conduc la rezolvarea misterului, să mă implic într-un astfel de univers sumbru care oferă mult prea puține recompense când ajungi la final. Am făcut acest lucru în trecut, Yrsa este o scriitoare foarte bună, dar nu sunt deloc o fană a acestui gen literar.
• Calea budismului tibetan nu este deloc o carte pentru publicul larg. Nu am știut la ce să mă aștept, nu am mai citit nimic scris de Dalai Lama, iar cartea arăta grozav. Pentru cine are deja o bază informațională solidă despre practicile budismului, cred că volumul te poate duce la nivelul următor. Eu am vrut doar să încerc puțin marea cu degetul, cum se spune, nu să fiu trasă de valuri în adâncimi. Nu caut o reconvertire religioasă sau spirituală, prin urmare neuronii mei se pot zbate în scopul înțelegerii altor volume non-fictive.
• La Zgomotul și furia am renunțat de fapt acum doi ani; este o ediție foarte frumoasă cea de la editura Art și chiar aveam în acea perioadă un strop de iluminare, care să-mi permită să înțeleg ce-o fi vrând să spună autorul. Cartea este scrisă foarte codificat și te pierzi repede în înșiruirile lui Faulkner, dar eu nu îmi doresc să renunț încă la această încercare. Cine știe când universul îmi va scoate în cale un profesor iluminat, care să mă învețe cum să parcurg această lectură.
• Cea de-a doua excepție din această listă este Doamna Dalloway, din care am parcurs spre o sută de pagini, după care m-am lăsat păgubașă. Cartea se află încă în biblioteca mea, alături de alte câteva volume scrise de Virgina Woolf, însă m-a obosit teribil să mă tot perind prin spiralele poveștii, pe când firul narativ principal era mereu în altă parte. Poate când voi fi mai răbdătoare și înțeleaptă voi putea finaliza această lectură. Până atunci mi-am zis că nu am de ce să mă automutilez astfel.

Pe tine ce te face să renunți la o lectură?

Mulți ar întreba „nu o să-ți pară rău că ai renunțat?” Nu! Precum în cazul oamenilor, știu că am dat toate șansele de care am fost în stare pentru a salva măcar o mică parte. Totuși, ca în orice relație, nu poți crea o experiență frumoasă singur. Nu toate cărțile sunt pentru toți oamenii și nu se poate vorbi de vină în cazul niciuneia dintre părți. Este minunat că trăim într-o lume în care avem atât de multe opțiuni care să ne găsească la momentul potrivit (cine are o bibliotecă plină de cărți necitite știe la ce mă refer). Desigur, idealul este să cumpăr și să deschid cât mai puține cărți nepotrivite pentru mine, dar pentru asta trebuie să-mi ascut în continuare intuiția. Tu la ce titluri ai decis să renunți definitiv sau temporar?