
Fără să îmi dau seama, am citit în concomitent doi premiați cu Nobel: Alice Munro și Patrick Modiano. Unul dintre ei m-a surprins în mod plăcut, iar pe celălalt nu cred că vreau să îl mai întâlnesc curând. Din păcate, În cafeneaua tinereții pierdute a dat verdictul.
Despre ce este vorba – În cafeneaua tinereții pierdute
Această scurtă cărticică, de numai 190 de pagini în formatul de la Editura Art, ne prezintă mai multe perspective asupra unei femei misterioase din Paris care s-a făcut remarcată frecventând o anumită cafenea. Nu întâmplător, majoritatea perspectivelor aparțin unui bărbat, fie el amant sau detectiv angajat de soțul pe care ea l-a abandonat. Până la finalul cărții aflăm și ce s-a întâmplat cu cea poreclită Louki, însă tema centrală este mai degrabă reprezentată de relația personajelor cu Parisul, decât cu ea.
Încă de la bun început, În cafeneaua tinereții pierdute mi-a adus aminte de Mic dejun la Tiffany și ceva ce ar fi scris Agatha Christie (am citit doar o carte de povestiri despre Hercule Poirot). Prima referință este legată de misterul creat în jurul personajului feminin, de care mai mulți bărbați devin interesați fără să știe prea multe despre ea, iar a doua tot de mister, cel care se lasă asupra întregii situații. Din postura de cititor, durează puțin până îți dai seama despre ce citești; nu te aștepta la o intrigă în sine.
Ce mi-a plăcut
Au fost multe părți care m-au fascinat la În cafeneaua tinereții pierdute: referințele la eterna reîntoarcere menționată de Nietzsche, descrierea itinerarelor prin capitala Franței, locuri pe care le-am vizitat la rândul meu, sentimentul de a regăsi lucrurile altfel decât ți le aminteai, de parcă totul a avut loc în altă viață, teama confruntării cu fostul tău sine și amprenta lăsată de copilărie asupra vieții adulte.
Din punctul meu de vedere, Louki este doar un element care creează legături între mai mulți oameni și itinerarele lor prin Paris. Legătura cu locurile în care ne-am format anumite amintiri este una care dăinuie toată viața, iar acea dulce durere resimțită la schimbările apărute ulterior a fost cu siguranță surprinsă foarte bine de către Patrick Modiano în carte; acesta a fost aspectul care mi-a plăcut cel mai mult.
Ce nu mi-a plăcut
Povestea în sine este ternă. O femeie misterioasă atrage atenția mai multor bărbați. Chiar dacă aflăm puțin mai multe lucruri despre ea, Louki nu este cu adevărat specială, ci doar o altă tânără fără orizonturi clare, care în cele din urmă rămâne dezorientată. Nu este o poveste de dragoste, ci o poveste despre căutări, despre „locurile neutre”. Nici măcar cafeneaua menționată în titlu nu reprezintă subiectul principal al cărții. Sincer, cred că i-aș fi oferit un cu totul alt titlu.
În cafeneaua tinereții pierdute este ușor de parcurs, personajele nu sunt nici plăcute, nici neplăcute, iar vibe-ul este extrem de parizian. În afară de bucata de text în care Louki vorbește despre ea însăși, nu pot spune că romanul m-a fermecat. Pare că orice cuplu care trăiește într-o zonă retrasă din Paris trăiește aceeași experiență, despre care eu am mai citit și în cărți precum Femei a lui Mihail Sebastian. Pe scurt, nu am regăsit aici un element original care să mă încânte cu adevărat.
Concluzie
Nu pot spune că recomand În cafeneaua tinereții pierdute sau pe Patrick Modiano. A fost prima mea întâlnire cu acest scriitor și, foarte posibil, ultima. Am rămas cu impresia că am de-a face cu o artă mediocră, care nu atinge niciuna dintre corzile mele sensibile. Pe de altă parte, experiența nu a fost una neplăcută, așa că închei prin neutralitate.



Lasă un comentariu