Dragostea unei femei cumsecade a fost prima mea întâlnire cu Alice Munro, după ce cărțile ei au stat ignorate în bibliotecă timp de mai mulți ani. Am evitat să o citesc crezând că este vorba despre o autoare romantică, ce mă va dezamăgi. Deși romantismul face parte din arta sa, povestirile lui Alice Munro nu m-au dezamăgit deloc.

1. Introducere
2. Despre ce este vorba
3. Feedback general – Dragostea unei femei cumsecade
4. Concluzie

Introducere

Cartea conține opt povestiri ce par a avea loc în același timp și spațiu, cu mult înainte de 1998, când scriitoarea a publicat volumul. Tematica lor comună implică viața de familie cu secretele ei, iubiri interzise și, de cele mai multe ori, crime. În cele 400 de pagini am avut ocazia să mă plictisesc, dar să fiu și luată prin surprindere de întorsăturile de situație și, în cele din urmă, să mă bucur de fiecare sfârșit parcă presărat în poveste, în dégradé, precum zahărul pudră.

Despre ce este vorba

Tocmai pentru că am parcurs o lungă călătorie citind Dragostea unei femei cumsecade, îmi este destul de greu să aleg o poveste favorită, fiindcă fiecare are farmecul său aparte. În prima povestire, cea care dă titlul cărții, este vorba despre linii blurate: ai putea să te prefaci că nu există un lucru odios făcut de persoana pe care o iubești? Ai merge atât de departe încât să nu vrei nici măcar să afli care este adevărul?

Mi-a plăcut foarte mult felul cum a început, scriitura lui Alice Munro m-a prins, m-a introdus într-o lume rurală, poate de mult apusă pentru americani, dar nu și pentru români; joaca celor mici de la țară și descoperirile pe care le fac, cum se întorc la familiile lor care se poartă cu totul altfel când nu sunt în văzul lumii, relaționarea dintre viață și moarte atunci când rolul tău este să îngrijești oamenii până ce închid ochii pentru ultima oară. Cu toate acestea, nu Dragostea unei femei cumsecade a fost povestea mea preferată.

În Jakarta este vorba despre doi foști amanți, din câte am putut înțelege sau, cel puțin, doi oameni care au tânjit unul după celălalt cu mult timp înainte de a se reîntâlni. Am citit despre două cupluri care și-au petrecut tinerețea împreună, pe care autoarea i-a surprins la o vârstă înaintată, depănând amintiri și construind conspirații. Aceasta a fost povestea mea mai puțin preferată.

În Insula Cortes avem parte de mult mister. Protagonista, o tânără femeie care devine între timp bibliotecară, îl îngrijește o scurtă perioadă pe un vecin vârstnic. Acesta, deși nu mai poate vorbi, îi arată câteva tăieturi dintr-un ziar pe care l-a păstrat ani întregi. Acolo zace un secret care i-ar putea explica istoricul personal. Această poveste mi-a plăcut nu atât de mult prin intriga ei, cât prin felul în care a fost descrisă viața personajelor.

În Doar secerătorii întâlnim o bunică ce ajunge să fie îndepărtată de fiica ei, atunci când vine cu nepoții în vizită. Nu este prima vârstnică din poveștile lui Alice Munro care își pierde din claritatea cognitivă și ajunge să aibă năzuințe ieșite din comun sau viziuni despre trecut care se suprapun asupra prezentului și creează astfel confuzie. Am descoperit aici o tentă sexuală, bolnăvicioasă, care m-a delectat tocmai pentru că avea sens în context. Din acest motiv, povestea a fost aproape favorita mea din carte.

În Copiii rămân avem iarăși o poveste în stil Jakarta, despre o iubire interzisă, care implică ceva dezastruos pentru restul membrilor implicați în situație. Știm cu toții ce poate face pasiunea din oameni, mai ales atunci când este implicată și puțină artă, dar pentru mine nu a fost cea mai plăcută parte a lecturii.

Putred de bogată mi-a plăcut foarte mult! În primul rând, peste că pare a fi vorba despre o copilă sau, cel puțin, o femeie foarte tânără care se îndrăgostește de un bărbat ce nu i-ar putea aparține niciodată. Dacă am înțeles bine intriga, căci Munro este destul de alunecoasă din acest punct de vedere, este vorba despre un bărbat pe care trei femei îl doresc simultan. Ceva catastrofal reiese din demersurile de seducție ale tinerei – catastrofal și extrem de poetic, în același timp.

Înainte de schimbare este o poveste cu un puternic mesaj social, foarte bine construită. Aș putea spune că este cea mai „de sine stătătoare” dintre toate, ar putea fi o nuvelă în sine. Nu mă așteptam ca datele pe care le-am primit pe parcurs să conducă la un astfel de deznodământ, ceea ce în mod sigur contribuie la un rating ridicat pentru această poveste despre relația tată-fiică și evoluția în favoarea femeilor.

Ultima poveste din carte, Visul mamei, este o poveste cutremurătoare despre starea avansată de epuizare în care poate ajunge o femeie ce trebuie să își crească singură copilul. Deși firul narativ nu este unul care se remarcă prin originalitate, sentimentul de thriller psihologic pe care îl creează începutul poveștii m-a captivat și mi-a menținut atenția până la final.

Prin urmare, rămân la părerea inițială pe care mi-am creat-o: Putred de bogată este povestea mea preferată din cele opt cuprinse în Dragostea unei femei cumsecade.

Feedback general – Dragostea unei femei cumsecade

Îmi este destul de greu să descriu stilul de scriere al autoarei către cineva care nu a citit-o încă. Toate poveștile au fost create în aceeași manieră feminină, plină de sensibilitate. Chiar dacă este vorba despre evenimente tragice sau cel puțin foarte triste, rămâi cu un „aftertaste” romantic, dulceag. Poveștile lui Alice Munro din acest volum sunt ca o toamnă continuă.

Ea ne vorbește despre despărțiri, despre acele părți din noi pe care nu ne-am mândri să le recunoaștem cu voce tare. Femeile conturate de ea sunt, în general, profund nefericite. Bărbații sunt orbi față de acest lucru. Observăm stereotipuri, într-adevăr. Temele abordate nu sunt nemaiauzite, dar cred că premiul Nobel se datorează în mod specific felului în care ea ne-a spus aceste povești.

Concluzie

Cu siguranță voi mai citi și alte volume cu povestiri scrise de Alice Munro. Stilul său poetic, atât de ușor de parcurs și care te introduce direct în poveste m-a cucerit. Toate universurile prin care m-a plimbat în aceste opt povestiri au avut ceva ce m-a făcut să vreau să mai rămân acolo… Cu toate acestea, sper să regăsesc și alte tematici în celelalte lucrări ale sale. Este, într-adevăr, obositor să rămâi în aceleași spirale ale suferinței.