Serialul True Blood, recenzie

Serialul True Blood a fost singurul pe care l-am revăzut vreodată, fiindcă de obicei prefer să vizionez seriale noi. Totuși, ceva din mine m-a împins să reintru în lumea fascinantă din Bon Temps, având la bază cărțile lui Charlaine Harris. Cred că am citit vreo șapte dintre acestea, dar nu am rămas cu prea multe detalii în minte, nu suficiente pentru a putea compara acțiunea cu cea din serial. Știu totuși că prefer serialul, fiindcă e mult mai complex și cred că se întâmplă puțin alte lucruri.

Am început acest maraton în urmă cu aproximativ două săptămâni și am vizionat primul sezon într-o singură zi. Nu m-am putut dezlipi din fața ecranului până nu m-am simțit extenuată, iar apoi, am continuat să-l urmăresc în doze ceva mai mici, dar niciodată mai puțin de 3-4 episoade pe seară. Episoadele au undeva la 50 de minute fiecare și sunt cel puțin 10 episoade pe sezon, în total cumulând șapte sezoane. Nu știu cât vine asta în ore, în total, dar eu una m-am dedicat trup și suflet, nu m-am distras cu altceva în timp ce-l urmăream, iar viața mea a fost complet „invadată” de aceste personaje în ultima perioadă. Pentru că stăteam aproape până în zori să văd ce se mai întâmplă, visele mele erau de obicei despre shape-shifters, vampiri sau Eric Northman. Ah, Eric… cel mai complex rol din serial, în opinia mea.

Nu voi sta să povestesc ce se întâmplă în fiecare sezon în parte, dar aseară am văzut în sfârșit ultimul episod și recunosc că am rămas puțin dezamăgită de ce s-a întâmplat cu Sookie Stackhouse, protagonista pe care am adorat-o la fiecare mișcare. Am remarcat că, deși începusem să mă uit la serial de când apăruse pentru prima oară pe HBO România – adică acum mulți ani, eram abia în școala generală -, după care am revăzut ultimele 2 sezoane pe net atunci când au apărut (ultimul în 2014), nu-mi aminteam mai mult de 30% din acțiune, așa că faptul că l-am revăzut mi l-a fixat mult mai bine în minte. Îmi aminteam că spre sfârșit apăruse o formă de război între oameni și celelalte ființe supranaturale, că era multă moarte implicată și că Bill și Sookie erau despărțiți. Îmi aminteam de sezonul al doilea unde Tara este acaparată de o femeie diabolică, despre care am redescoperit că este o menadă. Sunt atât de multe ființe supranaturale care apar în serial încât voi încerca să le enumăr aici: avem zâne, vampiri, vârcolaci, vârco-pantere, shape-shifteri, medium-uri și, nu în ultimul rând, acea menadă despre care am menționat.

Este un univers extrem de complex care duce rasismul la extrem. După ce că acțiunea are în mare parte loc într-un sătuc din sudul Americii de Nord, în statul Louisiana mai exact, oamenii sunt și mai înverșunați împotriva celor care nu sunt ca ei. Punând problema în acest fel, lăsând „rasismul clasic” la o parte, devine și mai evidentă îndoctrinarea lor împotriva altora. Adaugă în acest mix și faptul că viețile oamenilor normali sunt deseori puse-n pericol sau chiar curmate de aceste ființe nemuritoare și atotputernice cum sunt vampirii și totul devine extrem de politic. Mi-a plăcut și acest aspect extraordinar de bine prezentat ca subtilitate în acest context de către HBO, dar, ca de obicei, m-au intrigat mai tare poveștile individuale ale personajelor de care e atât de greu să te desparți.

Ca în orice serial, unele din personajele pe care le întâlnim în primul sezon trebuie să dispară pe parcurs, dar mie mi s-a părut că felul în care s-a întâmplat asta a fost foarte bine orchestrat. Personajele mele preferate rămân, dintotdeauna, Eric și Pam, și nu mi-aș fi dorit nimic mai mult decât ca el și Sookie să rămână împreună. Genul ăsta de triunghi amoros poate deveni grețos, chiar obositor în alte povești, însă aici a fost reîncadrat destul de bine. Nu l-am mai înghițit pe Bill Compton după prima lui trădare, după ce Eric a dat în vileag motivul pentru care el și Sookie au ajuns să se cunoască, așa că a trebuit doar să accept că are sens ca protagonista să mai aibă încă sentimente pentru prima ei iubire. Sookie e genul de persoană open-minded care militează pentru egalitate în orice circumstanțe, iar la început e singura din Bon Temps care are această mentalitate. Apropo, Bon Temps nu e un loc real, deși tare mi-ar plăcea să vizitez acel sătuc înconjurat de pădure și lacuri. Cum o fi oare să ai o casă chiar lângă cimitir? Sau să mergi mereu la același bar – Merlotte’s aici – unde se întâmplă mereu ceva nebunesc?

Un alt personaj care mi-a plăcut, din păcate, a fost Warlow. Sookie ajunge până la final să înțeleagă cine e cu adevărat și faptul că identitatea ei este construită pe sângele transmis din generație-n generație de sute de ani. Confruntarea dintre ea și acest vampir-zână care există încă de la începutul timpurilor este destul de spectaculoasă, însă tare detest când regizorii aleg actori atât de arătoși să fie villains. Cred că aș putea, totuși, scrie vreo sută de pagini numai despre adorația mea pentru Eric, care se dovedește a fi un tip extrem de versatil, masculin, pus în toate situațiile posibile. Îl vedem suferind, îl vedem bucurându-se, îl vedem crezând în altceva înafară de el însuși, îl vedem întotdeauna demn și loial față de cei care ține – un adevărat viking, un adevărat lider. Îl vedem îndrăgostit, în vedem renunțând, îl vedem alegând mereu calea cea dreaptă, chiar dacă asta-i produce și mai multă suferință. Cine ar fi crezut că e atât de uman după felul în care este el prezentat atunci când intră în poveste?

Revin la ultimul episod, cu și mai multă furie astfel. După toți partenerii romantici pe care i-a avut Sookie de-a lungul timpului, toți de natură supranaturală și foarte sexy, cu care avea o chimie nebună, după ce își acceptă cu desăvârșire identitatea de telepat, de zână roială, sfârșește cu un bărbat oarecare, gravidă. De ce și-a mai păstrat atunci puterile de zână, la care ar fi putut să renunțe atunci când i-o ceruse Bill? Mi-a plăcut extrem de mult felul în care a ieșit și acesta din peisaj, în cele din urmă. Cu toții trebuie să plătească pentru păcatele lor, iar Bill a păcătuit, în viziunea mea, mai mult decât oricine. Chiar dacă el a fost un fel de pharmakon – atât boala, cât și antidotul pentru vampiri. În orice caz, finalul pentru Eric și Pam a fost unul desăvârșit, perfect, corect. Bineînțeles, sunt super subiectivă și arbitrară când spun asta, după ce am menționat că el e personajul meu principal de departe, dar despre asta e arta – despre părțile din ea care simți că îți vorbesc direct și te ating în suflet. Un alt personaj care mi-a plăcut enorm e Lafayette, iar actorul a murit din păcate în anul 2017. A avut și el un rol excepțional cu o interpretare pe măsură. Accentul lui nu-mi va mai ieși vreodată din minte, fiindcă e de parcă are un limbaj propriu, „underground„. Mă bucur că, măcar în serial, a rămas până la final.

Alt personaj remarcabil pentru mine a fost Arlene, una dintre chelnerițele de la Merlotte’s. Are un farmec aparte, actrița îmi pare extrem de frumoasă, iar mentalitatea ei capătă nuanțe extraordinare de evoluție. Transformarea ei este excelentă, cum ajunge din punctul A în punctul B. De la un om care urăște vampirii și-i consideră monștri, la cineva care ajunge să fie, într-un final, cu unul. Jason nu m-a impresionat nicio secundă, dar tot este simpatic felul în care toți cei rămași în Bon Temps împărtășesc traumele colective pe care le-au trăit, tot dezastrul ce rămâne-n urma lor, transformându-i în supraviețuitori și oameni plini de înțelegere pentru cei diferiți. Există și foarte mult sex în serial, există chiar orgii și e foarte LGBT-friendly. Există scene extrem de brutale, violență de toate felurile și există chiar și mini-lecții de istorie, atunci când avem acces la poveștile de background ale anumitor vampiri. Pe mine una m-a inspirat profund tot ce am urmărit aici, m-a împins să-mi doresc să scriu ceva cât mai apropiat de genul fantasy. Simt că nu am procesat complet încă toate lucrurile care m-au uimit și bucurat, care m-au întristat sau înfuriat din cadrul poveștii.

Într-adevăr, nu prea mai aveau ce să „mulgă”, cum să prelungească acest serial după toate cele întâmplate, dar sunt totuși 7 sezoane foarte distincte între ele, foarte bine gândite și pline de acțiune. S-a mutat undeva mai aproape de vârf în topul serialelor mele preferate și acum nu am altceva de făcut decât să urmăresc alte videoclipuri speciale făcute cu actorii, despre experiența lor pe platou și, în special, să vizionez alte filme în care apare Alexander Skarsgård (Eric). Ce comic că atât actorul, cât și personajul sunt în zodia fecioarei. Există multe personaje detestabile care nu-și schimbă prea mult rolul. Există fantatici religioși și oameni care se visează a fi lideri de cult. Există peisaje extraordinare de „viața la țară” care nu m-au făcut decât să-mi doresc să le văd cu ochii mei. Există sentimentul de putere pe care ți-l inspiră viteza vampirilor, setea lor de sânge, distracție și sex, primitivismul unora dintre ei, carnalitatea în sine. Aproape că m-a convins că mi-aș dori să fiu vampir, dacă și-n lumea noastră s-ar întâmpla ceva de genul.

De fapt, aceasta e ideea de la baza serialului. True Blood este un sânge sintetizat pentru vampiri, pentru ca ei să poată ieși din coșciuge și să trăiască laolaltă cu oamenii. Ceva teribil se întâmplă și legat de asta. Apare un virus care-i omoară pe capete, aproape instant, practic o pandemie – iar aici, slavă Domnului, se pot vedea multe paralele cu situația noastră curentă. În orice caz, serialul are chiar de toate. E imposibil să nu te atașezi permanent de măcar unul dintre personaje. Mi-am mai amintit de Nora și Godric. Sora și creatorul lui Eric. Cât de atrăgători sunt actorii pe care i-au ales pentru aceste roluri… Și cât de frumos a fost să-l văd pe Eric interacționând cu ei, iubindu-i. Mereu revin la dragul de Eric, pentru care mă bucur că a primit ceea ce merita. Să nu uităm de Ginger, angajata lui la Fangtasia (bar pentru vampiri și fanii lor) de o grămadă de ani. Un alt personaj colorat, vesel și greu de uitat. Totul este un cumul extraordinar de toate stările posibile, nimic nu lipsește din acest serial, niciun conflict nu rămâne neîncheiat, iar așa știi că o poveste este un tot unitar.

Nu știu ce să mai fac cu mine acum că l-am terminat și am mai avut sentimentul acesta doar la Sons of Anarchy. Am învățat din această experiență că poate fi un sentiment minunat să revezi un serial care ți-a plăcut, chiar dacă știi cum se termină. Mereu remarci lucruri noi, care nu-ți rămăseseră în minte dinainte, e o bucurie cu totul nouă, chiar dacă te-ai bucurat și prima oară. Plec din această experiență cu foarte multă inspirație, cu o pasiune pentru Alexander Skarsgård pe care abia aștept să-l văd și-n alte roluri și cu sentimentul că am fost martora unei capodopere. Este o poveste complet desăvârșită care te ține captiv în ea până se îndură creatorii să te elibereze. Aduce-n discuție multe teme adiacente, cu subtilitate deseori și astfel, poate stârni o grămadă de dezbateri despre lucruri precum moralitatea, toleranța, acceptarea și chiar natura umană. Poate conduce și la extraordinare exerciții de imaginație. Tu ce-ai face în locul personajului X? Tu ai vrea să fii transformat în vampir? De care parte te situezi?

Sigur, se poate spune despre multe seriale că „invită la discuție”, dar True Blood mi-a umplut mintea de fascinație absolută și țineam să împărtășesc acest lucru și aici. Vă recomand să-l vizionați dacă n-ați făcut-o deja. Este unul dintre cele mai mind-blowing seriale pe care le-am văzut vreodată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.