În mod straniu, abia acum simt că viața mi se împarte în două. Sigur, aproape când a sunat clopotul la fix și am împlinit 25 de ani, un mare shift mi-a refăcut ordinea în creier; am înțeles mult mai bine starea de prezență, în strânsă legătură cu memoria. Un alt miracol pare a se fi petrecut acum de 1 ianuarie, zi de naștere asupra căreia am pus foarte mare presiune încă de la începutul toamnei din cauza semnificației pe care vârsta de 27 o are pentru mine.

Tot din toamnă, de când am început Masterul (punctul declanșator aparent, „momentul revoluționar”, cum ziceam în Octopussy), mă simt într-un training constant pentru ceva ce va să vină. Este foarte dificil pentru un capricorn să te pregătești intens pentru un nu știu ce, chiar dacă toate semnele îți arată că este vorba fix despre acel lucru pentru care te-ai rugat toată viața: eliberarea greutății din sufletul tău, pe care o porți de când te știi pe lume. Bashar, unul dintre ghizii mei spirituali, mi-a elucidat faptul că „dacă e greu, înseamnă că nu e bagajul tău”. A fi conștient de lucruri este întotdeauna doar primul pas. Am mai înțeles ceva recent, chiar într-una din nopțile anterioare: nu blama aceeași minte care te-a condus către idei înălțătoare doar pentru că uneori simți cum patinezi în cerc pe aceeași gheață suprautilizată; e aceeași minte, nu o alta, și te va duce din nou pe firul a ceea ce se simte a fi genialitate. Sunt încă adepta lui Nietzsche, aproape integral; genialitatea nu e ceva înnăscut, ci o stare la care ajungi atunci când te aliniezi cu tine.

Mai concret, simt o mare schismă între mine cea de acum și versiunea mea dinainte de 1 octombrie 2024. Într-adevăr, pare că tot ce am experimentat vreodată, de „sus” sau de „jos”, se îmbină perfect pentru a mă conduce unde sunt menită să fiu; prin urmare, nu am de ce să rămân supărată pe trecut, deși uneori mă mai trage de mânecă îmbufnat. Acest lucru se întâmplă doar pentru că nu vreau să las nicio parte din mine în urmă (în sensul de uitare, refulare); vreau să le transform și uneori mă zbat zadarnic, fiindcă această transformare nu se face prin zbatere. Încerc să integrez ideea că nu trebuie să simți că îți dai sufletul pentru a obține experiențele dorite. Acest lucru îl resimt mai ales când vine vorba despre scris.

Nu mi-am dorit mereu să fiu scriitoare, deși aceasta a fost mereu activitatea mea principală. Mi s-a părut chiar ușor ridicol atunci când profesoara de română din școala generală mi-a scris pe albumul de sfârșit de an „să ne inviți la lansările tale”. Câțiva ani mai târziu, chiar m-am revăzut cu ea și câțiva foști colegi de clasă la lansarea romanului Antidotul. În prezent contemplez faptul că într-adevăr am publicat cinci romane până la vârsta de douăzeci și doi de ani, primele trei chiar înainte de a împlini douăzeci și, oricum, toate scrise până în 2018. Nu sunt mulțumită de variantele lor de pe piață, deși se presupune că au existat redactori. Înțeleg ce impact a avut asupra mea faptul că nu am avut niciodată mentori, pe nimeni care să mă ghideze sau să îmi ofere feedback și recomandări de lectură; nu am avut încredere în nimeni cu textele mele, până în octombrie 2024… De atunci, sunt avidă după feedback, dar în continuare realizez că nu oricare este benefic.

Nu știu niciodată să răspund la întrebarea „despre ce sunt cărțile tale?”. Răspunsul standard este: „am luat scene din viața mea, le-am contopit cu visele mele și puțină ficțiune și voila!”. Exact asta am făcut. Trăind atât de mult în capul meu, fără să am pe cineva competent cu care să discut despre experiențele mele, totul a sfârșit în cărți; în fiecare dintre ele există mai multă sau mai puțină ficțiune. M-am întrebat și asupra acestui fapt; aș spune că Antidotul este cea mai autobiografică, după care avem Evadare…, Mi-ai promis…, Octopussy și Becks merge la școală. Pe de altă parte, consider că, la nivel spiritual, nu m-am expus nicăieri mai mult decât în romanul de debut. Mă chinui să re-editez aceste cărți de câțiva ani deja, în speranța că vor putea ajunge din nou pe piață în forma dorită de mine (plus celelalte două, aflate încă la sertar). Este foarte anevoios să îți editezi singur textele, mai ales dacă sunt lungi. În ultima perioadă, scriu multă poezie și scurte povestiri, dar nu simt că am ajuns încă la vocea auctorială pe care o simt dezvoltându-se în mine, dospind.

Și la acest lucru vreau să mă refer atunci când vorbesc despre această schismă dintre mine și mine. Scriind atât de mult autobiografic, am ajuns eu însămi la o saturație. Nu am epuizat experiențele inspiraționale din viața mea („nicio suferință neexploată” este mottoul meu), dar vreau să le abordez literar într-un cu totul alt mod. Mă inspiră Pynchon cu Strigarea lotului 49 sau Vonnegut cu Abatorul cinci; visez să pot scrie ceva în acea formă, dar pare că mai am nevoie de timp pentru a mă întoarce la proza de mari dimensiuni. Masterul m-a ajutat să am repere atunci când citesc, așa cum la Filosofie am învățat cum se abordează un text filosofic, care mi se părea o limbă străină la început. Este esențial să ai ghizi, mai ales când vine vorba despre științele umaniste. Pe de altă parte, consider că am făcut o treabă foarte bună până acum, ca autoare complet self-taught. Este timpul pentru un nou nivel însă.

Frustrarea încornoratului care trebuie să învețe lecția răbdării: aceasta este etapa prin care trec. O conștientizez, totuși nu prea reușesc să îmi ușurez procesul. Cornițele trebuie să sângereze mult și bine, să se tocească de la atâtea loviri repetate ale pragului de sus. Trăiesc într-o expectativă care îmi aduce atât bucurie colosală – pentru că simt că sunt pe drumul cel bun, cât și o tristețe nesfârșită – pentru că uneori îmi pierd încrederea și mi se pare că nu mai ajung odată acolo. Acest „acolo” este de fapt starea de împăcare de sine, de care eu am nevoie acută în special în ceea ce privește rolul meu de scriitoare. I want to be where my idols are, spune vocea aceleiași sirene visătoare pe care o port în mine. Învăț foarte repede de obicei, dar aici nu este vorba despre tehnică sau rațiune. Procesul acesta interior prin care simt că trec nu poate fi grăbit; ar trebui să-l savurez, doar eu sunt mereu cu eyes on the prize. Sunt convinsă că în orice etapă a vieții m-aș afla, vor exista mereu provocări, mereu noi idealuri de atins.

În 2025, mi-am propus să particip la orice tip de concurs literar, să îmi dau silința să scriu texte care să mă mulțumească și să nu mă descurajez, orice ar fi. În același timp, citesc mai mult și mai repede și cu mai multă plăcere decât oricând. Mă simt foarte motivată de comunitatea formată în cadrul Facultății de Litere din Brașov și, în același timp, foarte inspirată de toți oamenii cu care interacționez aici. Copilul din mine strigă „unde ați fost toată viața mea!?” și dă supărată din picioare. Eu cred că totul se întâmplă mereu așa cum e nevoie să se întâmple, dar uneori trebuie să îmi iau timp pentru a coborî în forul interior și a oferi alinare fetiței. Momentan nu știu de ce lucrurile au fost așa și nu altfel, dar cert este că publicarea unui roman la o vârstă precoce, bucurându-mă de susținerea oamenilor pe care îi apreciam cel mai mult la momentul respectiv, mi-a salvat viața. Din această perspectivă, nu mai contează câte greșeli și inconsecvențe se găsesc în Octopussy.

Voi fi mereu pasionată de diaristică. Voi considera mereu că viața este surprinzătoare și mai fascinantă decât orice idee din capul meu despre ea. Lucrez la a prelua toate aceste lucruri din exterior și a le prelucra într-o formă nouă, a le reda cu adevărat viața; astfel simt că mi-aș putea onora existența, într-un mod care să îi bucure și pe ceilalți. Încerc să mă încurajez spunându-mi că nu mi-aș dori aceste lucruri, nu aș putea vizualiza o astfel de formă de existență, dacă nu mi-ar fi deja menite. Scriu aici și cu promisiunea către sine că, atunci când o nouă carte va fi ieșită de sub tipar cu numele meu pe copertă, voi fi complet mândră de ce am realizat; scrisul este muncă, dar și viața în sine este. Dintre toate mizeriile cotidiene și resturile psihice ale copilului abuzat, voi reuși să aduc la lumină vocea sinelui meu autentic – mă voi aduce în lumină, iar acest lucru se va reflecta în orice fac, spun sau scriu.

Până atunci, greutatea și culcușul cald al coconului.