Sirenele de pe Titan este cel de-al treilea roman scris de Kurt Vonnegut pe care îl citesc; a devenit clar că acest autor și-a conceptualizat opera drept un întreg ce aparține aceluiași univers pe care astăzi îl putem asocia serialului Rick și Morty.

Multă vreme am evitat să citesc romane SF pentru că am presupus că toate au în vedere bătălii intergalactice între Pământ și ființe extraterestre. În cazul lui Vonnegut, este mai degrabă vorba despre profeții dulci-amărui, despre comentarii cu privire la mersul lucrurilor în lume, analizate la nivel macro. Personajele principale de aici sunt Malachi Constant și Winston Roomford – doi bărbați americani foarte bogați ale căror destine se intersectează în mod neașteptat (pentru noi).

Ambii întruchipează arhetipul mesagerului; lui Malachi, cel îmbogățit prin noroc, nu îi este însă clar ce mesaj ar trebui mai exact să transmită. Pe de altă parte, mai vârstnicul Winston călătorește deja de ceva vreme prin univers, așa că știe cum se va sfârși totul – sau că nimic nu se pierde, totul se transformă. Acțiunea are loc pe Pământ, Marte și Saturn, și, în mod firesc, forțe mai mari decât toate acestea controlează desfășurarea acțiunii. Totul este creat pentru a fi folosit, inclusiv ființele vii; aceasta ar fi un fel de concluzie.

Ce se întâmplă mai exact? Urmărim viața lui Malachi, a cărui identitate se schimbă cu fiecare formă de existență, în funcție de planeta pe care se află. Un trădător aici, un soldat acolo, niciodată funcționând cu adevărat în baza propriei voințe. La Vonnegut este mereu vorba despre lucrurile mai mari decât noi, totul pare scris dinainte. Având în vedere că romanul a apărut inițial în 1959, nu putem ignora nivelul de acuratețe al formulărilor. Astăzi, poate mai mult ca oricând, producem astfel de speculații și încercăm să străpungem limitele dintre lumi, înțelegând că nu existăm doar noi în univers. Vorbesc din punct de vedere spiritual mai mult decât științific.

Cărțile lui Vonnegut nu sunt cu adevărat despre știință – în aceeași măsură în care acest lucru se aplică serialului Rick și Morty. Creativitatea este impresionantă, dar nu invențiile despre care vorbește reprezintă elementul central, ci modul în care își leagă fragmentele de text pentru a crea o poveste; nu lasă niciun fir narativ neîncheiat. Sirenele de pe Titan conține același tip de umor regăsit și în celelalte două romane, care „își râde” de natura umană și tiparele noastre în sine. De aceea am spus că abordarea este mai degrabă la nivel macro; nu are atât de mult în vedere psihologia personajelor, ci legăturile dintre ele într-un sens cosmic.

Nu m-a impresionat mai tare decât Abatorul cinci; având un substrat istoric și personal, forța lui este dublată. Recunosc că a fost și plictisitor pe alocuri, pentru o persoană neinteresată de paralele mai subtile dintre forța armată cu soldații ei „teleghidați” și ce ar putea presupune cu adevărat o campanie de cucerire a Terrei. Părțile ce țin însă de destin și felul în care funcționează materia în univers, acestea da, mă fascinează în continuare în perspectiva lui Vonnegut.

Ingenios, satiric, acest roman ne confruntă cu toate lucrurile pe care trebuie să le acceptăm ca atare în ceea ce privește natura umană – părțile frumoase și cele care simbolizează moartea, așa cum o percepem. Este un text profund mai ales din perspectiva atașamentului față de „cele lumești”. Ce mai rămâne când ești îndepărtat de toate? Unde mai este bucuria și frumusețea? Acest autor oferă o abordare originală și nu trebuie ocolit în lecturi.