Nu știu cum să-l explic pe Sociu cuiva care nu l-a citit. Are un pic din beatnici, dar suferința din versurile lui e pur balcanică. Ne-a oferit poeme de „dark love”, narațiuni urbane & profunde confesiuni despre toate instanțele sinelui său. Mai mult decât un performer carismatic, este o personalitate în sine, unul dintre cel mai buni poeți pe care îi avem și îi vom avea vreodată.

E mai simplu să răspundem la întrebarea „ce nu a explorat Sociu în versuri?”; de la poezia cotidianului la mizerabilism, vers liber&rimă în toate culorile curcubeului, suprarealism, sonete, poeme narative în proză… you name it. Cred că un singur lucru nu-i iese: să fie plictisitor. Viața liricizată a unui om, cel puțin din ’99 până în 2014, se regăsește aici sub formă de capodoperă. Adună nevolnicia copilăriei cu doliul în urma pierderii unui părinte, lipsa unei locuințe stabile sau a banilor pentru subzistență cu boala și rupturile din cadrul relațiilor amoroase și încearcă să obții un rezultat favorabil vieții; el, cumva, l-a găsit.

Cred că poezia lui este universală, că iese din registrul țării noastre și vorbește despre mizeria umană în sine; dar și despre dragoste, fascinație, comuniunea cu ceilalți. Nu trebuie să cazi în capcana de a fi mai atent la ton decât la ceea ce este spus – Dan este amuzant, sigur, dar și grav; este desfrânatul nostru triumfător, dar, mai mult decât atât, este un poet care se ridică deasupra spiritului vremii, deasupra propriei ființe deseori. He doesn’t ride the wave, he is the wave, iar acest lucru este evident chiar dacă nu ai parcurs încă suficientă poezie (post)douămiistă.

Dacă aș ști să explic cum o face, aș putea aspira și eu la aceeași glorie poetică, dar nu știu; în afară de sinceritatea absolută și „ochiul liric” pe care orice poet îl are într-o anumită măsură, dacă dăm jos straturile de umor (in)voluntar, nivelul ridicat de conștiență de sine și conștientizare lucidă a propriei condiții, cred că ne lovim pur și simplu de personalitatea lui & toate lecturile care l-au format. Pare că încă de la început această viață amară l-a desemnat drept „norocosul”; creatorul și deschizătorul de drumuri pentru atât de mulți dintre noi.

Mă simt onorată că acest poet îmi trimite constant meme-uri pe Instagram. Nu am altceva de menționat în afara faptului că, dacă nu citești poezia lui Sociu, ce naiba faci?

Încercând să consolidez obiceiul de a crea câte un colaj în urma fiecărui volum parcurs pentru a reuni câteva dintre versurile mele preferate (în cazul antologiei Vino cu mine știu exact unde mergem mult prea multe pentru a fi expuse), sper să demonstrez măcar parțial de ce laudele mele anterioare sunt perfect fondate.

---

bunicul mi-a tăiat un porc 
și i-a găsit în stomac
piese dintr-un satelit 
ștanțat în chirilice
am pus scrumiera între noi 
ca pe un copil bolnav

voiam să fiu manipulat
voiam infecția

spaimele mele mai vii decât mine
în cel mai lung vis fără imagine 
al tuturor timpurilor
să le hrănești din palme
cu morcovi și crutoane

o fetiță se înecase 
în fosta septică

urletul sacadat al unei femei 
care probabil compensa pentru vocea 
iubitoare din capul ei
care se încăpățânează să tacă
iluzia că doar din greșeală 
uităm atât de des
gazul deschis.

și ea mă iubește, că așa e designul

femeile de 30
își injectează antioxidanți 
și nu mai vor să creadă 
în nefericirea obligatorie
lumea se ține bine
într-o branulă. și seringi
un bărbat atât de puternic
și răbdător, ca voma
când așteaptă să fie curățată 
de pe podea.

plămânii bolnavi de bronșită fâlfâie
ca porumbeii închiși pe iarnă în voliere
culcă-te lângă mine în betonieră
doi avortoni găsiți în container

lasă-te mângâiat ca un șoarece
de aburii de canal

parcă ducem împreună
copilul beat la școală.