era o adolescentă, visa gloria tizei sale

o venerase încă de când avea thirteen – vârstă și apucături

a trimis un e-mail. a primit un răspuns în august, înainte să înceapă școala

a fost cel mai frumos moment din toată existența ei 

avea acum șaisprezece ani

romanul a fost lansat la șaptesprezece

la același târg unde visa să meargă încă din orașul ei mic, 

unde purtase uniforma în carouri și se trăia cu zece ani în urmă.

debutul ei a fost bold. designul ei devenise copertă

a început să trimită cărți

au apărut recenziile. 

visul se împlinise: cuvintele ei erau arse ca ale tizei,

cuvintele ei aveau impact

o vulpe bătrână cu gusturi versate a spus: “talent năucitor… peste zece ani vei fi cu adevărat scriitoare”

bărbați în crinul vârstei se bosumflau

devenise copilul adoptat al oamenilor pe care îi venera

ziua își umplea pernele de rimel după ce venea de la școală,

seara își lectura propriile cuvinte în fața unui public – hannah montana. 

povestea a durat doi ani. 

a mai trăit, a mai scris. a mai primit vulgarități pe internet

a mai dat interviuri, a mai făcut poze, a mai semnat autografe

până când a împlinit nouăsprezece ani și s-a îndrăgostit de un poet uranian

sufletului ei s-a dispersat. 

s-a certat cu Dumnezeu, a mai scris

și-a lăsat în urmă părinții adoptivi, cei care îi împliniseră visul

a vrut să fie în lumea lui. a mai terminat o carte. 

alți doi părinți adoptivi: unul bun, unul malefic, despre care primul nu știa

promisiuni, promisiuni…

publicarea nu s-a mai întâmplat. fata a plecat în America. 

când s-a întors, a crezut că a găsit o nouă casă pentru cuvintele sale

un poet vulgar îi promisese… a semnat un contract. 

și-a văzut cartea în ziua lansării, cu virgulă între subiect și predicat la descriere

oamenii o compătimeau. 

poetul s-a îmbătat la o lansare și i-a distrus ultima fărâmă de speranță

în lumea literară. 

a venit pandemia, fata avea acum 22 de ani. scrisese o carte despre America, nu mai spera la nimic

din neantul bolii a venit un bărbat

“te-am citit când aveai șaptesprezece ani. vreau să te public”

salvarea a fost dulce-amăruie. era prietenă cu o scriitoare care i-a vorbit la evenimentul online,

fiica unei alte scriitoare pe care nu vrea să o citească niciodată

“respectăm contractul, da?”

cartea nu a fost promovată. rapoartele întârziau să apară. editorul dispărea ca măgarul în ceață

din nou. 

“îmi amintesc când am citit cartea unei colege și nu mi-a plăcut. lupoaica a urlat pe internet pentru dreptate”

“îmi amintesc când am iubit cartea unei colege și i-am scris un mesaj. nu mi-a răspuns niciodată. apoi, a încercat să mă corecteze gramatical, dar a greșit. m-a eliminat de la prieteni pe Facebook”

“îmi amintesc când o colegă cu dublul vârstei mele a insistat să merg la bancomat să-i dau bani. noroc că nu aveam”

“îmi amintesc când cea pe care o veneram a pus un zid între noi. credea că am dus mai departe vorbele despre ceilalți. aveam 18 ani și ea 36.”

“îmi amintesc când am vrut să mă întorc la prima mea casă, regretând. în ultimul moment, tatăl meu adoptiv a spus: <<îmi pare rău, dar nu îți pot spune de ce>>”

“îmi amintesc când am fost invitată să scriu pentru o mare revistă literară. redactorul mi-a răsfoit cartea și mi-a râs în față. primele lui cuvinte au fost <<ești ca x și y, ai tupeu doar pe internet>>”

“îmi amintesc privirile colegilor trecuți de prima tinerețe 

asupra corpului meu puber, mai mult asupra vânzărilor romanelor

setea și furia lor combinate

îmi amintesc doar 2-3 oameni pentru care arta a rămas pe loc fruntaș

îmi amintesc cum am plecat cu lehamite

din lumea scriitorilor contemporani.”

lumina a început să apară

“la poalele Tâmpei”, cum a scris la 18 ani

într-un alt exercițiu de foreshadowing

acum are 26 de ani. 

poate că scriitor nu înseamnă bețiv, ordinar, manipulator

bestia ce îți sare la jugulară când îți întorci puțin spatele

fiecare așteptând porția lui de sânge talentat

să umple cupele lor goale. 

poate că scriitorii sunt blânzi, deschiși și generoși

precum cei pe care începe să îi cunoască

poate că ei nu se urăsc pe sine la fel de tare

precum cei de acum zece ani. 

poate că mai e o șansă

ca inima să se umple din nou de iubire

după răni adânci în plină dezvoltare personală 

poate că lupoaica avea dreptate

și-acum e în sfârșit vremea mea.