La 22 de ani, ai fi zis că viața merită cu adevărat o șansă, aproape indiferent de contextul individual. Am văzut cu ochii mei viața îngenuncheată, întrebându-mă de ce o pedepsesc astfel. Viața a spus: „nu este vina mea”. Dar cine altcineva este de blamat pentru agonia lăuntrică aparent interminabilă, resimțită încă de la primele semne ale dezvoltării conștiinței?

Unii dintre noi se nasc întru moarte și poartă în sine acea negreală absolută care, într-adevăr, altora le este invizibilă în primele decenii ale existenței lor. Dacă se întâlnesc accidental cu moartea întruchipată sau măcar cu umbra ei de-a lungul tinereții, aleg pur și simplu să treacă strada; pe când primii o poartă pe umeri sau chiar în brațe, ca pe un copil căruia i-au dat naștere prin însuși suflul lor. Așa ți se pare când ești foarte tânăr și ești născut în sfera morții, în miezul nu al lipsei de existență, ci al torturilor și ororilor iadului. Moartea îți este atât de cunoscută, pare atât de alipită de ființa ta, încât ajungi să o iubești și să o cauți cu disperare – pare că ți-a fost sortit să o alegi, că nu există niciun alt drum menit pentru tine. Moartea este un cadou greu de dus. 

Nu o realizezi la 22 de ani, cât avea Emil Cioran când scria „Pe culmile disperării”, dar această conștientizare timpurie a vălurilor dintre viață și moarte este de fapt un avans. Ai fost ales să duci mai departe munca spirituală și intelectuală începând chiar din miezul lucrurilor. De câte nenorociri au avut nevoie unii pentru a se întâlni cu acel abis când înfricoșător, când liniștitor, pentru a-i putea înțelege și conține temporar prezența? Pe când, pentru unii dintre noi, a fost suficient să luăm doar o gură de aer din această lume pentru a ni se revela toate acestea. Abia de acolo începe munca vieții noastre, din fragedă pruncie. Nu este un lucru greu de dus pentru că te apasă pe umeri, ci tocmai pentru că știi foarte bine că e acolo; te sperie pentru că ți s-a spus că e ceva de speriat, pentru că cei din jur nu au un astfel de Shinigami pe umărul stâng, care le șoptește vrăji în ureche. Acelea sunt exact cuvintele care te vor inspira să sapi mai adânc. Ce este cu adevărat dificil este să trăiești perpetuu în această singurătate absolută – tu și moartea ta, care este de fapt Moartea întregii omeniri, fără să ai parte de vreun sprijin sau vreo ghidare, fără vreun mentor spiritual care sa îți reveleze adevăratul tău rol de călăuzitor.

Doar cineva care ajunge să cunoască viața prin moarte și invers cunoaște acest du-te vino ca în palmă; doar un astfel de om îi poate ghida pe ceilalți atunci când se pierd între cele două spații care se întretaie atât de bine, știind când e nevoie să mai zăbovească sau când trebuie trași de acolo prin eforturi repetate, tocmai pentru că spațiul dintre ele, acea zonă gri, este fecundă doar pentru o perioadă limitată de timp. Această idee am înțeles-o cel mai bine de la Clarissa Pinkola, care spunea că nu poți viețui doar într-o lume sau alta; chiar dacă ea se referea la lumea ideilor versus lumea materială, același scenariu se aplică și în cazul vieții și morții. Este absolut necesar să treci dintr-o parte în alta, să mori și să învii de sute de ori într-o viață, pentru ca sufletul tău să își găsească împlinirea. Altfel, nu faci nimic altceva decât să te torturezi, în timp ce un înger undeva plânge privindu-te. 

Un om care poate deveni cu adevărat un ghid spiritual, poate chiar un mistic, este cel care a înțeles responsabilitatea misiunii sale. Știu ce spune mintea: nu mai ai motivație, ai urcat și ai coborât munții de atâtea ori încât te simți golit de energie și rezultatele par a fi mereu aceleași. Mintea este însă demonică și nu viața; mintea este formată din tot ce am fost învățați, direct sau indirect, din toată moștenirea noastră genetică și cultura care s-a format de-a lungul secolelor. Mintea, gândirea rațională este singurul „obstacol” și, în același timp, singura unealtă pe care o avem pentru a găsi un sens în toate aceste obositoare ridicări și căderi. În tot acest timp, Moartea îți suflă în continuare la ureche, iar vorbele ai ajung să pară atât de dulci… Te-ai putea odihni pentru totdeauna și umanitatea își poate vedea în continuare de ale sale, de minunata ignoranță funcțională a ororilor pe care tu le cunoști atât de bine, iar ei reușesc cel mult să le sublimeze. De ce ai continua să îți urmezi misiunea? 

Tocmai pentru că te-ai născut întru moarte, aproape reușind să te întorci înapoi în lumea spiritelor dinainte de a lua contact cu ea, ești însemnat; sufletul tău luminos, atât de bun recipient pentru întuneric, este astfel tocmai din acest motiv: iubești viața. De aceea, din cauza acelui paroxism pe care Cioran îl tot menționează, ți-ai dori uneori să te arunci în neant. Din același motiv, dacă îți găsești puterea să îți duci misiunea până la bun sfârșit, până la sfârșitul tău natural, vei cunoaște, vei experimenta măreția existenței în ambele ei sensuri. 

Uneori viața se simte ca atunci când ridici un castel de nisip prin multe eforturi, iar un uriaș vine și îl calcă în picioare imediat ce ai terminat, fără să apuci să te odihnești măcar. Pare că orice efort este în zadar pentru că mereu ceva trebuie să dispară pentru a face loc unei alte forme de existență. Câte morți avem în noi de fapt? O infinime. Și ne atașăm de fiecare formă de existență în parte, fiecare sine al nostru.

Am citit recent într-o carte: „suferința nu este cauzată de ce se întâmplă în exteriorul tău, ci de faptul că vrei să te identifici cu un anumit sine”. Arta de a lăsa să moară trebuie învățată… tocmai prin acceptarea propriei morți. Nu aceea definitivă, care reîntoarce individualitatea noastră sub formă de energie pură în univers, desprinzându-ne pe veci de ea; este vorba de moartea mult mai greu de dus, cea în urma căreia continui să trăiești din nou și din nou. Semnul primit la naștere, invizibil, strălucește mereu – ca cel de pe fruntea lui Harry Potter, dacă vreți – tocmai pentru a-ți reaminti. Toate viețile sunt despre moarte și renaștere; atunci când simți fiecare trăire atât de intens însă, te scufunzi mai adânc de fiecare dată. Te întorci cu o formă expandată de cunoaștere, dar mintea nu ne spune asta. Mintea spune: am obosit. Corpul paralizează. Nu te mai miști, trebuie să te refaci în urma călătoriei. Și te apucă groaza când te gândești că va trebui să o iei de la capăt, într-o nouă formă de existență, care de asemenea necesită timp de sedimentare.

Cu timpul, devine mai ușor. Nu mai uiți ce gust are fericirea atunci când suferi; să uiți că există suferință când ești fericit este imposibil, tocmai pentru că te-ai născut cu Moartea pe umeri. Proba este să nu lași frica să te anchilozeze. Altfel, ajungi iar în acel spațiu gri dintre viață și moarte, iar după un anumit interval, pământul nu mai este fecund și începi să te stingi. Lumina începe să dispară treptat și nu mai este vorba despre acea coborâre vindecătoare în infern, ci despre o formă de paralizie care îl îngrozește cel mai tare pe omul născut astfel: poți pluti ca o fantomă o vreme îndelungată, dar aici intervine alegerea, voința. Nu uita niciodată unde ești și cu ce scop. Deși nu poți opri acest proces de viață-moarte-viață, în formularea Clarissei, te poți înarma cu unelte mai potrivite și îți poți păstra claritatea. Este vorba despre o educație spirituală care necesită timp. Disperarea face adeseori parte din proces, dar nu mai este necesară după suficiente morți ale sinelui. Atenție, sinele și spiritul tău sunt două lucruri complet diferite; sufletul nu se pătează niciodată, este energia pură, dătătoare de viață, partea divină din tine.

Nu gândeam astfel de lucruri la 22 de ani. Am continuat totuși să îi dau vieții șanse. Am văzut că ea nu vrea să se desprindă de mine, ci să mă poarte de mână prin tot felul de abisuri și exaltări – în tandem cu moartea. Este ghidul meu și am înțeles acum că nu trebuie să mă îndepărtez niciodată prea tare de ea. A se înțelege că nu este vorba despre moartea trupească, ci această personificare a întunericului, a procesului transformator prin care lași în urmă tot ce este nefolositor pentru a păși în noi forme de existență. Din acest punct de vedere, Moartea nu mai pare un dușman. Moartea nu este opusul vieții, ci doar încetarea individualului. Cu sau fără voința noastră, îi servim universului. 

Aceste adâncimi întunecate sunt mai benefice decât par la prima vedere. Suferința absolută nu este necesară, în sens emoțional și psihic. Suferința devine mai blândă când înțelegi că aceste procese sunt necesare, de fapt. Nu-i poți cere universului cunoaștere absolută fără să accepți să treci prin astfel de probe pentru a o obține. Oamenii care pășesc cel mai adânc în moarte și o țin de mână toată viața sunt cei care, într-o formă sau alta, au cerut mult de la viață. Acesta este singurul fel de a ajunge acolo. 

Aceasta este filosofia mea asupra vieții, cea care mi s-a revelat pe măsură ce înaintam împotriva celor mai nemiloși curenți, cu urlete și sânge. Mesajul nu este neapărat „nu renunța”; cu cât știi mai multe, cu atât sunt mai inutile toate acele cunoașteri în confruntarea cu propriul suflet. Dacă este un mesaj de transmis, acela ar fi poate că nu există absoluturi. Nu este nevoie să alegi „una dintre lumi”; este perfect în regulă să continui relația cu Shinigamiul tău, dacă nu chiar necesar. Îți va oferi confortul neantului de ori câte ori ai nevoie să îți refaci puterile. Doar nu uita că poți mereu să te întorci, să reiei macheta complicată a vieții tale; totul este posibil până când ne desprindem cu adevărat de viață.