Tot ce este înțeles greșit despre empatie

Multe persoane întreabă: „ai ales cariera de psihoterapeut pentru că ești o persoană empatică, nu-i așa?”; înțeleg de unde vine această percepție, dar îmi doresc să fac tot ce îmi stă în putință pentru a o corecta. Empatia greșit înțeleasă cauzează foarte multă suferință, în special celor care consideră că suferă tocmai de un surplus al ei.

Ce este empatia?

Cuvântul vine din limba greacă, însemna „a simți o emoție puternică înăuntru”. Apoi, s-a popularizat termenul de „einfühlung” din limba germană, care ne apropie mai mult de sensul de astăzi: „a te proiecta în interiorul cuiva pentru a-i înțelege emoțiile”. Distincția este că s-a pornit de la unu și s-a ajuns la multiplu, ceea ce, din nefericire, ne-a făcut să uităm esențialul – precum în mesajul creștin, „a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți” presupune ca mai întâi să stabilești acest raport cu propriul sine.

Din punct de vedere psihologic, empatia este „învățată” prin intermediul neuronilor oglindă. Chiar și în cazul persoanelor diagnosticate cu ASPD (Anti Social Personality Disorder) sau alte tulburări similare, neuronii oglindă nu lipsesc cu desăvârșire, ci legătura dintre aceștia și restul creierului a fost afectată. Cei care ne îngrijesc în copilărie ne învață prin exemplu propriu cum să simțim și cum să ne auto-reglăm emoțiile. Aceea este de fapt așa-numita empatie, formarea conexiunilor prin oglindire.

Empatia este adeseori confundată cu definiția compasiunii. Spunem ca suntem o fire empatică atunci când ne simțim profund tulburați de emoțiile altora. Mai mult decât atât, vrem să-i ajutăm. Spunem că suntem empatici atunci când suntem emotivi, când ceea ce simțim lăuntric este mai mare decât noi, când dăm pe dinafară emoțional. Din toată această umplere internă a noastră, care uneori ajunge să ne controleze și să ne blocheze reacțiile, vrem să împărțim pentru ca povara să se diminueze. Astfel înțeleg eu că este văzută empatia în perspectiva celor mai mulți contemporani.

Legătura dintre a fi empatic și a lucra în domeniul psihologiei

Cu siguranță există și o fărâmă de adevăr aici: când vezi o ființă neajutorată, ceva din sufletul tău te împinge să-i întinzi o mână de ajutor. Dacă nu îți iei măsurile de precauție necesare, gestul tău te poate transforma cu ușurință din salvator în victimă. De aceea nu-mi place felul în care acest termen este folosit, sinonim cu un spirit infinit care oferă vindecare tuturor suferinzilor; nu poți oferi nimic din ceea ce nu ai. Ce vreau să spun cu asta este că, dacă nu ești în primul rând empatic cu tine, ceea ce faci în exterior este adesea doar o compensare a iubirii pe care nu ți-o oferi.

Care este motivația din spatele alegerii domeniului psihologiei? Personal, am fost pusă de atâtea ori în rolul terapeutului, încât am hotărât că nu există nicio altă cale. Cu toții suntem empatici și avem aceleași capacități de oglindire, de a simți durerea aproapelui nostru, de a putea rezona cu experiențele altor oameni și a ne lăsa cuprinși de stările lor de spirit. Există însă două reguli stricte pentru ca acest proces să fie unul sănătos: 1) să conștientizezi că nu poți simți emoțiile sau sentimentele altcuiva, sunt tot ale tale și 2) noi suntem complet răspunzători de ce lăsăm să își facă loc în câmpul nostru energetic și să ne contamineze. În alte cuvinte (nu ale mele), „empatia fără limite este auto-distrugere„.

Desigur, putem să punem un zid între noi și abilitatea de a simți, de a rezona, de a ne conecta; putem ajunge să fim „lipsiți de empatie” ca răspuns la evenimentele din exterior în modul de supraviețuire. Nimic nu trebuie să fie însă permanent, ne putem reveni în simțiri cu ajutorul necesar. Tocmai de aceea este redundant să spunem că „un psihoterapeut trebuie să fie empatic” – bineînțeles că o persoană care nu e deschisă la legăturile cu ceilalți nu le poate fi de folos în vreun fel, dar nu empatia este cea care o recomandă pentru o astfel de vocație; faptul de a absorbi ușor energiile celorlalți, ca un burete, de „a te transpune cu ușurință în locul lor” este deseori tot o formă de răspuns la traumă – așadar, o capcană.

Care sunt pericolele aduse de „empatie”?

Nu există „să simți prea multă compasiune sau empatie”. Atunci când simți că dai pe dinafară, cauza fiind aparent un fenomen din exteriorul tău, este de fapt un semnal de alarmă. Toată acea iubire și salvare pe care vrei s-o oferi altora ar trebui să-ți fie adresată. Este absolut necesar să existe limite sănătoase, afective și raționale, între ce și cât putem face înspre ajutorarea celorlalți, iar acestea nu pot exista dacă nu trăiești în armonie cu resursele tale interioare. O repet: nu poți oferi din ceea ce nu ai; vei fi mereu secătuit, mereu pe minus, iar frustrările nu vor întârzia să apară.

Pentru a-ți gestiona resursele interioare, este nevoie să-ți oferi exact acea dragoste pe care vrei să o oferi altora. Să te îngrijești constant de nevoile tale, să-ți oferi timp pentru odihnă și refacere a energiei. Abia de acolo poți începe să le oferi în mod autentic dragostea ta celorlalți. Recent am învățat că există posibilitatea de a nu refuza niciodată pe nimeni atunci când îți solicită ajutorul: nu tot timpul trebuie să oferi ceva material; uneori, de cele mai multe ori, îți poți ajuta apropiații prin exemplu propriu, prin a fi o sursă de inspirație și vindecare pentru tine mai întâi de toate. Ține minte aceste lucruri atunci când o voce lăuntrică te critică pentru că nu poți sau poate chiar nu vrei să oferi din resursele tale celorlalți, deși „ar trebui”.

Am fost crescuți cu multă rușine și această stare ne împiedică de cele mai multe ori să fim autentici, să ne creăm o viață plină de plăceri. „Dacă nu ajuți, ești rău, ești egoist”. Acest „egoist” răsună foarte puternic atunci când suntem puși în fața unei situații în care ar fi nevoie să ne sacrificăm. Nu este nevoie să ne sacrificăm niciodată, pentru că nu-i putem salva cu adevărat pe ceilalți. Doar iubirea este vindecătoare, dar iubirea nu înseamnă niciodată sacrificiu de sine. Întreabă-te mereu până în ce punct te simți confortabil să ajuți și abia apoi ia o decizie. Altfel, riști să te transformi din salvator în agresor, perpetuând veșnic triunghiul dramei și rămânând, paradoxal, în poziția de victimă.

Gânduri de încheiere despre empatie

Cu siguranță nu propovăduiesc vreun adevăr absolut, dar relația cu sinele ar trebui în mod categoric pusă deasupra tuturor celorlalte relații ale noastre, în felul în care văd eu existența. Empatia trebuie manifestată mai întâi de orice față de propriul sine – de verificat mereu dacă îți îndeplinești propriile nevoi înainte de a te lăsa luat pe sus, supraaglomerat, de nevoile altora – reale sau închipuite chiar de tine, prin intermediul proiecției. De foarte multe ori, nici măcar nu ni se cere ajutorul, dar noi presupunem că trebuie să-l oferim „din empatie”. Această empatie poate fi o dureroasă capcană a minții dacă nu descifrăm ce stă cu adevărat în spatele ei: a cui este nevoia de a primi și a oferi?

Pe de altă parte, nu putem funcționa sănătos în societate fără empatie. Ne întristăm când vedem animale sau oameni în suferință, ne bucurăm alături de prietenii noștri când aceștia au o reușită. Nimic din exterior nu trebuie să fie însă mai mare, mai important decât universul nostru personal. Nu ne schingiuim în numele empatiei – mai ales având în vedere că mulți oameni au fost programați să ne secătuiască, luând mereu mai mult și mai mult fără să ofere ceva înapoi. Ai mereu dreptul să primești înapoi ceea ce oferi și așa ar trebui să și funcționeze o relație sănătoasă, pe baza reciprocității.

Psihoterapeuții nu sunt oameni care au mai multă empatie decât alții, sunt poate cei care au învățat mai bine să o folosească în mod corespunzător în baza experiențelor personale. Sigur, există elemente predeterminante a alegerii acestei vocații, poate chiar lupta cu a fi „un people-pleaser”, dar un psihoterapeut nu poate lucra eficient din această ipostază. Din perspectiva mea, mai puțină „empatie” (în sensul generic din zilele de astăzi) și mai multă centrare asupra sinelui ar face mult mai bine societății în cadrul căreia existăm.