Despre diferența dintre adevăr și ficțiune în literatură

M-am gândit să scriu despre diferența dintre adevăr și ficțiune în literatură pentru că de-a lungul timpului am primit și eu întrebări de tipul „ce parte din ce ai scris este adevărată?” și am văzut în recenziile scrise pentru alte cărți diverse presupuneri sau curiozități de acest tip, în special în cazul celor care păreau a fi autobiografice.

Personal, nu mi-am permis niciodată să fac asumpții despre viețile altor oameni, chiar și atunci când lucrările păreau autofictive. De ce? Pentru că, în mintea oricărui artist, realitatea și ficțiunea sunt mereu într-o legătură foarte strânsă, până într-atât în care nu mai există vreo diferență relevantă între cele două pe plan intern. Eu susțin că nu există minciuni în ficțiune.

Ce este realitatea?

Există în serialul Black Mirror un episod în care oamenii au implantate niște microchipuri menite să le înlocuiască memoria; acestea pot derula cu claritate momentele din trecut, tocmai pentru că memoria este o facultate înșelătoare. Prin urmare, este posibil ca o bună parte din ce ne amintim despre viața noastră să nu reda exact felul în care s-au petrecut anumite evenimente.

Acest lucru se întâmplă din mai multe motive, dar nu este nicidecum ceva nefavorabil, în perspectiva mea. În psihologie, există conceptul de „recadrare” care presupune analizarea faptelor și vorbelor din trecut printr-o altă perspectivă, astfel încât să putem elimina blocajele emoționale formate de acolo și chiar să vindecăm anumite traume. Un om cu o poveste coerentă despre propria viață, care nu poartă cu sine resentimente, este un om sănătos din punct de vedere psihic. Nu este deloc ușor să ajungi la un asemenea echilibru interior.

Mie mi-a luat multă vreme să accept faptul că nu există realitate obiectivă, ci noi o creăm în fiecare moment prin intermediul frecvenței pe care funcționăm. Cum folosim gândurile și emoțiile noastre, ideile asupra cărora ne concentrăm atenția, acestea toate ne formează realitatea. Cei care se încăpățânează să trăiască după niște reguli externalizate, fug de fapt de propriile nevoi și riscă să piardă contactul cu vocea lor interioară.

Prin urmare, ca prim principiu al argumentării mele, vreau să aduc foarte clar în vedere acest lucru: singurul adevăr care trebuie să conteze este adevărul nostru personal. A nu se confunda acest lucru cu manipularea exteriorului, cu a pune cuvinte în gura altora sau a romantiza evenimente traumatizante. Realitatea este, de asemenea, o creație comună, în care existăm cu toții, dar acest lucru ne permite totodată să luăm cu noi doar bucățile de care avem nevoie pentru a evolua.

Realitatea constă tocmai în felul în care anumite lucruri ne-au făcut să ne simțim și ne-au determinat să luăm anumite decizii. Acela este singurul lucru care contează și, pentru că vorbim de trăiri sufletești, acesta este punctul din care ficțiunea își poate face loc, pentru cei care creează.

Ce este ficțiunea?

Nu pot vorbi despre ficțiunea literară în relație cu realitatea personală fără să aduc în discuție proiecțiile. Desigur că vor exista tot timpul muze sau lucruri care să inspire un artist, astfel încât să poată crea metafore sau chiar o poveste întreagă pornind de la anumite persoane sau fapte din exterior. Chiar și oamenii care nu creează artă ficționalizează constant, atunci când înzestrează alte ființe cu trăsături pe care acestea nu le au; de cele mai multe ori, este vorba despre idealizare („a pune pe cineva pe un piedestal”) sau demonizare („a-l vedea drept Răul Absolut”).

Aceea în sine este o creație, dar nu una artistică, ci una care rămâne la nivel mental. Cu toții riscăm deseori să cădem în această capcană, de a completa spațiile goale prin conținut provenit din propriul inconștient. Ce se întâmplă de fapt în cadrul unei lucrări literare este aducerea acestora în conștiință și pornirea pe un drum de tipul „cum ar fi dacă?”. Presupunerea mea, la modul general, este că, dacă nu ești de la bun început conștient de faptul că ai trăit o proiecție, vei ajunge la această conștientizare după ce îți finalizezi lucrarea. Noi suntem suma poveștilor pe care ni le spunem despre noi.

Este tot timpul vorba despre un proces care trebuie să aibă loc, un fel de însămânțare. Încercăm constant să oferim un sens realității noastre personale și, fără să vrem, creăm povești. Desigur, realitatea poate fi testată prin observație, prin dialoguri cu persoanele implicate, însă acest lucru nu este tot timpul posibil. Eu cred că ficțiunea ia naștere tocmai din aceste spații goale, ce ajung să fie completate prin intermediul puterii creatoare.

Pentru a putea trece la următorul punct, vreau să concluzionez că ficțiunea își are tot timpul începutul în realitate, indiferent cât de departe decide mintea unui artist să ducă povestea. Veți spune „cum rămâne cu romanele SF?”. Chuck Palahniuk a spus-o mai bine, în Consider this: a scrie este a găsi soluția la o problemă ce pare inițial de nerezolvat. Fie că e vorba despre ficțiune realistă sau supranaturală, pornim mereu de la ce credem că știm despre viață și lume.

Cum se împletesc realitatea și ficțiunea în artă?

Am stabilit că realitatea este o construcție și, prin urmare, un tip de ficțiune și ficțiunea în sine pornește de la bucățile de realitate pe care le deținem într-un anumit moment. Ce face un artist cu ele?

Realitatea este fascinantă pentru un artist tocmai pentru că are un filtru diferit față de cel al non-artiștilor. Mintea creează de la sine putere legături acolo unde un ochi obișnuit nu le-ar vedea; astfel, obținem metaforele. Tocmai pentru că are o lume interioară atât de vie, plină de imagini culese de prin toate experiențele pe care le-a trăit, inspirația nu moare niciodată. Universul interior al unui artist este cazanul unde se prelucrează toate acestea: bucățile de realitate, visele, metaforele și emoțiile personale. Tot ce a observat, intern sau extern, se regăsește înăuntrul său gata de a fi prelucrat sub o formă materială.

Mai contează cu adevărat dacă ochii iubitului din poveste erau verzi sau albaștri, dacă aceea a fost cu adevărat cronologia, dacă acel mic eveniment care schimbă aparent cursul poveștii s-a petrecut „cu adevărat” în viața artistului? Nu, pentru că povestea în sine, arta care reiese în urma prelucrării, devine mai mare și mai importantă decât orice altceva. Este povestea pe care scriitorul și-o spune în primul rând sieși, până să iasă cu ea în fața lumii. Această poveste îl va fascina cu atât mai tare cu cât va corela exteriorul cu lumea sa interioară, care îi va oferi exact bucățile de puzzle care lipseau.

La început, am spus că nu există o diferență semnificativă între adevăr și ficțiune în literatură; ambele sunt la fel de reale. De ce? Reiau ideea: pentru că lumea artistului este uneori chiar „mai reală” decât ce s-a petrecut la nivel faptic în exterior. Acolo este de fapt magia, în noi. Un copac este doar un copac până nu îi atribui un sens. Noi creăm realitatea prin propriile filtre în fiecare secundă a vieții noastre. Tocmai această infinită diversitate de a privi lumea face viața în sine atât de fascinantă.

…totuși, povestea este reală?

Înțeleg perfect această curiozitate de nestăvilit pentru că am trăit-o de multe ori la rândul meu. Tind să cred că am un filtru personal bine dezvoltat, care îmi dă voie să văd, cu ochiul minții, ce mai exact dintr-o poveste aparține cu adevărat de experiența personală a autorului. Cu toate acestea, încerc să îmi dezobișnuiesc mintea de a mai privi astfel, tocmai pentru că este futil. Știu că nu contează, iar cartea are exact aceeași valoare indiferent de răspuns. Ne place să ne conectăm emoțional la omul din spatele ei, însă.

Fenomenul este și mai des întâlnit în cazul muzicii. O dau pe exemplu tot pe Taylor Swift, al cărei album „The Tortured Poets Department” mi-a schimbat viața în două ore. Muzica ei pare să capete „mai mult sens” atunci când scotocim prin viața artistei și creăm paralele cu ce s-a întâmplat „în realitate”. Pe de altă parte, n-ar trebui să uităm nici o secundă că, de fapt, privim lucrurile tot prin filtrul nostru personal – adică ficționalizăm ficționalizarea. Până când cineva nu confirmă un lucru, nu poți avea niciodată certitudinea că nu te înșeli.

Niciun artist care se respectă nu ar face asta pentru că ne dorim cu toții ca arta noastră să vorbească pentru noi. În cazul meu, cred că aș distruge corola de minuni a lumii dacă aș sta să explic punctual ce mai exact din cărțile mele s-a petrecut „cu adevărat” și ce am completat eu prin intermediul puterii creatoare. Pentru mine, este fascinant ce am reușit să fac și poate la un moment dat va exista contextul potrivit astfel încât să explic câteva dintre paralele. Cu toate acestea, tocmai misterul ne ațâță mai tare când este vorba de arta celorlalți.

Schimbarea perspectivei despre autoficțiune

Autoficțiunea este unul dintre genurile mele literare favorite, împreună cu ficțiunea realistă și dramele de familie. Autoficțiune este fie atunci când autorul o denumește astfel, fie când se creionează niște paralele clare între personaje și viața acestuia, însă gradul de similaritate poate diferi extrem de mult. Camil Petrescu și-a folosit propria experiență din timpul războiului pentru a scrie celebra sa carte din programa școlară, dar (după cunoștințele mele) nu avem suficiente date pentru a proclama „Ultima noapte…” autoficțiune.

Așadar, suntem puși în fața unei probe a spiritului: chiar vrem să știm dacă o lucrare literară este bazată în mare parte pe viața autorului? În special în cazul celor care ne spun povești tragice. Ca oameni, avem tendința de a extinde felul nostru de a privi lumea și asupra celorlalți; de cele mai multe ori, îi judecăm, le punem etichete, ne gândim că am fi procedat diferit față de ei în anumite situații. De ce ar trebui un autor să fie tras într-o asemenea mlaștină când sufletul lui e deja pe tava publicului larg? Când facem asta, nu mai este vorba despre poveste, despre artă, ci doar despre limitele gândirii noastre. Distrugem magia.

Cititorii pasionați se vor întreba deseori pe parcursul unei lecturi „ce l-a făcut pe autor să scrie asta?”; eu una îmi pun mereu această întrebare, dar nu simt nevoia de a primi vreodată un răspuns. E o cale de cunoaștere pentru mine, de cercetare a propriilor credințe limitative. E chiar un mod de evoluție. „Ce cred eu despre celălalt spune mult mai multe despre mine decât despre celălalt”. Concluzia mea este că ar trebui să facem un efort general de a nu mai desacraliza totul și de a înțelege mai clar că există tot timpul realitate în ficțiune și viceversa.