Antichrista, recenzie

img_7723

Antichrista a fost o lectură exact pe gustul meu, sentimentul predominant pe parcursul lecturii fiind acela de furie, împărtășit cu personajul-narator.

Acest scurt roman, cel de-al doilea pe care l-am citit de Amelie Nothomb, are o poveste foarte clară încă de la bun început: Christa și Blanche sunt două adolescente de șaisprezece ani cât se poate de diferite, iar cea dintâi este pornită să-i facă viața un calvar celeilalte, întruchipând imaginea antihristului – de unde și titlul. Mai pe larg, Antichrista este porecla pe care Blanche i-o dă în mintea sa acestei colege de la facultate care i-a invadat familia și sufletul, având unicul scop de a deveni centrul oricărui univers pe care reușește să-l pătrundă.

În timp ce citeam mă gândeam că fiecare om a întâlnit măcar odată în viață o astfel de persoană egocentrică, toxică, ce refuză să accepte și existența celorlalți la același rang cu a ei. Antagonista noastră, Christa, stârnește admirația tuturor prin sclipirea sa din priviri, prin felul plin de falsă empatie cu care tratează pe oricine, reușind rapid să câștige aliați în cercurile sociale din care face parte; ea se prezintă ca provenind dintr-o familie defavorizată iar Blanche, fiind o fire timidă și studioasă, încearcă să-i câștige prietenia acestei fete extrem de populare luând-o în gazdă în apartamentul părinților săi. În scurt timp, Christa reușește să-i manipuleze pentru propriul avantaj, făcându-i să-și desconsidere fiica, intrându-le pe sub piele cu fiecare ocazie. Blanche, deși lipsită de abilități sociale, reușește destul de repede să-și dea seama de impostoarea care i-a ocupat până și patul, însă trebuie să găsească o modalitate pentru a-i convinge și pe ceilalți de crudul adevăr…

Ce va face Blanche pentru a o demasca pe așa-zisa noua ei cea mai bună prietenă? Cum se poate câștiga un război împotriva unui om care strălucește în ochii tuturor și este bunătatea întruchipată, mai ales venind din partea cuiva aflat la polul opus din toate punctele de vedere ale aparenței?

Lupta interioară pe care protagonista o duce vine ca o reflecție la însăși copilăria autoarei, care s-a refugiat în cărți și a suferit de bulimie, fiind probabil un copil la fel de retras și subapreciat. Pe de-o parte, Blanche și-ar dori să poată fi ca orice altă adolescentă normală, să nu mai simtă o discrepanță așa de mare între ea și restul colegilor ei, să aparțină unui anumit grup de oameni; pe de altă parte, propriile valori și cunoștințe o împiedică să facă acest lucru, ajungând să fie marginalizată, ca și cum nici nu ar exista. Blanche dovedește o inteligență superioară, fiind studentă la Facultatea de Științe Politice și bucurându-se de propria ei minte – chiar dacă exteriorul său este un lucru pe care nu-l poate privi sau accepta cu adevărat. Datorită Christei, Blanche are parte de câteva dintre experiențele tipice adolescenței, dar, într-un final, aceasta își menține poziția fermă și nu renunță la principiile ei, nu se lasă influențată de minciunile Christei și duce până la capăt lupta în care a intrat fără să-și dea seama la început.

Ce m-a făcut să nu ofer un rating maxim acestei cărți a fost capitularea protagonistei de la final; chiar și după ce lupta a fost încununată cu succes, demonii ei au rămas aproape în aceeași stare ca cea inițială, ducând-o mai departe în căutarea lucrurilor superficiale, dar de care orice ființă umană este atrasă la un moment dat – în special la o vârstă atât de fragedă. Prin experiența trăită din cauza Christei, Blanche își găsește curajul de a acționa, de a-și dovedi capacitățile deloc limitate și de a-și recâștiga demnitatea pierdută prin tăcere de-a lungul vremii. Punctul cheie al romanului este tocmai strigătul de ajutor al celor care se simt invizibili și tratați cu indiferență de societate, ale cărei valori principale pot diferi foarte mult atunci când nu poți alege mediul în care te afli sau persoanele lângă care stai zi de zi. Blanche se potrivește în tiparul de tocilară care nu-și cunoaște potențialul, însă ce mi-a plăcut foarte mult la ea a fost îndârjirea cu care a continuat să-și iubească părinții, chiar și când aceștia au tratat-o ca pe o străină. Deși a fost lovită din toate părțile, jignită și desconsiderată, Blanche a refuzat să se refuleze în sine însăși, concentrându-se în continuare pe cauza problemei – Christa -, fără să-i blameze pe ceilalți pentru creditul pe care i l-au acordat. În fond, la începutul poveștii, Blanche se face vinovată de același lucru. Lipsa de ipocrizie este o mare calitate a acestui personaj demn de urmat, chiar dacă nu a putut rezista până la final vocilor exterioare care îi spuneau că trebuie să se schimbe pentru a putea fi fericită și acceptată în cercurile persoanelor de vârsta ei.

Părerea mea este că nimeni nu va reuși să atingă împlinirea sufletească încercând să se supună unor reguli care nu le aparțin; așadar, nici Blanche, nici Christa nu sunt exemple demne de urmat până la capăt. Christa este doar un suflet gol, o narcisistă, o persoană lipsită de scrupule care nici măcar nu a îndrăznit vreodată să-și arate adevăratul sine – probabil fiindcă nici nu a stat să-l descopere. Din acest punct de vedere, discrepanța dintre cele două personaje se vede foarte clar: e mult mai bine să încerci și să eșuezi decât să capitulezi din start. Stilul de scriere al lui Amelie este extrem de cursiv și chiar creează dependență, expunând mereu problema într-un mod sincer, de parcă ar spune o poveste unui prieten. De aceea, este foarte ușor să te raportezi la personajele ei atât de umane și pline de viață, acest lucru implicând de asemenea și atașamentul emoțional, sentimentul de sfâșiere atunci când acestea suferă.

După cum am văzut și în O formă de viață, lui Amelie îi place foarte mult să lucreze prin contraste și sper ca acest lucru să se păstreze și în celelalte romane ale ei. Deși nu aș putea categorisi niciuna dintre lucrări ca fiind „dark”, temele abordate sunt categoric slăbiciunile umane și întrebările pe care ni le punem poate zi de zi legat de natura noastră. Fiind îmbrăcate totuși într-un stil foarte ușor de digerat, nici nu mă mir că a ajuns o autoare atât de cunoscută și apreciată. Mă bucur foarte mult că am descoperit-o și sunt convinsă că vor mai urma multe alte recenzii la cărțile ei în viitor.

 4

Anunțuri
Categorii: cărți | Etichete: | 1 comentariu

O stea îndepărtată, recenzie

img_7457

O stea îndepărată este prima carte pe care am citit-o de la Roberto Bolano, fiind atrasă de geniul și violența din lucrările despre care am auzit. Încă de la primele cuvinte mi-am dat seama că există o compatibilitate între mine și autor, care probabil mă va obseda la un moment dat.

În acest scurt roman este urmărită evoluția, dacă se poate spune așa, unui criminal în serie. Începându-și povestea prin a fi un poet ca oricare altul, chiar mediocru, și participând la diverse ateliere de creație, Carlos Wieder își face simțită prezența abia după ce versurile sale iau forma fumului de pe cer iar acesta se alătură Forțelor Aeriene. În curând însă, caracterul macabru al artei sale este revelat sub forma unor fotografii ale victimelor pe care le-a ucis în mod misterios, fără ca cineva să-l fi suspectat vreodată. Romanul este însă povestit prin ochii unui alt poet, fost coleg de atelier cu Carlos, care pe parcursul acțiunii apare sub diferite alte nume. Împreună cu un prieten, care l-a rândul său l-a cunoscut pe Carlos înainte ca acesta să devină celebru și un detectiv particular, scopul este acela de a-l descoperi pe criminal chiar și la douăzeci de ani după înfăptuirea crimelor, urmându-i traseul prin lume, având un fundal politic destul de îngrijorător în țara sa natală – Chile.

Finalul este poate cel mai dureros dintre toate violențele expuse în acest roman, după toate crimele înfăptuite cu sânge rece și oamenii care au fost arestați pe nedrept din cauza credințelor politice sau a bănuielilor. Este imposibil să nu empatizezi cu protagonistul, care se uită constant în urmă la viața lui dinainte de a fugi din țară, din tinerețe, și se întreabă cum s-a ajuns în stadiul respectiv. Explozia este mai degrabă de natură interioară, căci senzația cu care rămâi este aceea de neputință – neputința de a te împotrivi unui sistem, neputința de a fi complet în controlul vieții tale, neputința de a putea opri violența dinainte să se întâmple sau a demasca un răufăcător la vremea potrivită.

Corespondența personajului-narator cu Bibiano este în mare parte cea care revelează aspectele importante ale traiectoriei lui Carlos, localizându-l astfel după similitudinile dintre textele publicate în diverse reviste literare din jurul lumii sub pseudonime diferite. Întreaga muncă de cercetare este făcută cu o pasiune aprinsă, poate din dorința de afirmare sau pur și simplu pentru a ști că nu a rămas impasibil la groaznicele crime pe care nimeni nu a putut să le prevadă. Se pare că amintirile din a doua decadă de viață a acestor doi prieteni îi urmăresc pe tot parcursul ei, oriunde s-ar afla, reușind astfel să descopere din ce în ce mai multe lucruri precum alte victime ale lui Carlos sau povești despre scriitorii cu care a intrat în contact. Fundalul este unul oarecum infernal, având de a face cu lumea artei, combinată cu politică și multe secrete ascunse de ochii celor neinițiați, Roberto dorindu-și poate să puncteze diferențele de perspectivă dintre cei care doar privesc din exterior, neștiind ce să creadă, și cei care înțeleg mult prea bine, dar sunt la fel de neputincioși.

Prin această lungă cercetare în care constă romanul, protagonistul face diverse comentarii pertinente și obiective la adresa destinelor compatrioților săi, decăzând din stadiul unui student cu tot viitorul în față la un simplu om de rând care-și duce traiul de pe-o zi pe alta. Momentul în care detectivul Romero este introdus în poveste este probabil mult prea întârziat pentru a mai putea altera realitatea în care s-a scufundat personajul principal. În final, atunci când acesta trebuie să-și înfrunte trecutul și pe omul care i-a omorât femeia îndrăgită, poate chiar curmându-i șansele la o viață mai bună, singura senzație vie rămasă în el este teama. O stea îndepărtată este o poveste despre trecut, despre durere, vărsare de sânge și lucrurile incontrolabile care ne schimbă definitiv viața. Toți cei care pornesc în căutarea lui Carlos se supun unui scop sau unui alt om, alergând după o fantomă despre care știu că trebuie pedepsită, fără a putea repara în vreun fel răul pe care l-a cauzat. Odată cu urmărirea lui, personajele se urmăresc într-un fel pe ele însele, proiectându-și nefericirea în succesul zdrobitor și poate chiar nemeritat al unui om pe care nu l-au cunoscut niciodată de aproape, cu adevărat.

Romanul este rece, fără să vorbească despre emoții precum dragostea sau mila; Bolano a spus lucrurile pe față prin această poveste, arătându-ne că sunt lucruri în jurul cărora ne învârtim mereu, fără să le putem atinge vreodată. O stea îndepărată se referă tocmai la distanța dintre adevăr și minciună, dintre artă și o viață banală, dintre oameni care au fost meniți să facă lucruri diferite – bătălia dintre bine și rău. Universul este unul poluat de gri, de războaie, de lipsa de echilibru a lumii. Ce ar trebui să facem pentru a atinge acea stea la timp, înainte ca totul să se năruie în jurul nostru? Și cine are atâta putere încât să o facă? Aceste teme de gândire au fost abordate într-un stil extrem de original, care se întipărește adânc în mintea cititorului.

4

Categorii: cărți | Etichete: | 2 comentarii

Holy Cow, recenzie

img_7190

Mi-am dorit să citesc această carte datorită rolului jucat de actor în serialul Californication, care mi-a plăcut foarte tare. Mă așteptam să găsesc de un roman tip pamflet, plin de umor și care, eventual, să fie o satiră socială. Deși toate aceste elemente se regăsesc în Holy cow, trebuie să recunosc că la final am fost dezamăgită de poveste.

Protagonista noastră este o vacă ce își duce liniștită traiul la o fermă din Statele Unite până într-o zi când află că oamenii nu iubesc animalele așa cum a crezut ea întreaga viață. Declicul este provocat de dorința ei de evadare, de cunoaștere a lumii și pornește alături de alți doi prieteni de la fermă – un curcan și un porc – în căutarea dreptății și a adevărului, încercând mai multe destinații de călătorie: Turcia, Israel și India, unde ei cred că vor fi tratați cu egalitate față de oameni.  

Romanul de debut a lui David este comparat însuși de narator cu altele precum Babe, Ferma animalelor sau Pânza lui Charlotte; părerea mea personală este însă că Holy Cow nu se ridică în niciun caz la profunzimea acestora. Cel mai interesant lucru la acest roman este conștiența de sine a lui Elsie, protagonista, care vorbește în numele „scriitaurului”, adică a autorului. Avem parte de secvențe în care Elsie discută cu editoarea sa iar mai apoi direct cu cititorul; David este conștient la rândul său de faptul că acest roman nu este decât o altă încercare de a scoate în evidență defectele rasei umane și a supremației de care aceasta dă dovadă față de alte specii – așadar, nu a abordat o temă originală. Există de asemenea și foarte multe replici ironice pe parcursul acțiunii, schimbate în special între curcan și porc, care mai adaugă puțină sare și piper acestei cărți. La final, ni se oferă însăși explicația autorului, motivul pentru care a decis să publice acest roman. Deși avem parte de foarte multă sinceritate atât din partea lui Elsie, cât și din partea lui David, scurta poveste a celor trei prieteni din regnul animal nu a reușit să mă convingă cu adevărat de mesajul pe care ar fi vrut să-l transmită, cel al egalității între specii.

Cred că Holy Cow ar mai putea fi văzut și ca o încurajare spre vegetarianism, însă cel mai mult iese în evidență caracterul laic al acceptării condiției de sine, fără a te considera de la început superior altora datorită condițiilor de trai și a mediului în care ai crescut. Există, desigur, și menționări socio-politice, foarte multe simboluri hollywoodiene și așa mai departe, deci se poate spune că personalitatea lui Hank Moody, personajul jucat de David Duchovny în serialul Californication, e reușit în oarecare măsură să se integreze în atmosfera acestui roman. Pentru mine, însă, rămâne doar o încercare a oricărui alt scriitor de a pune pe hârtie propria viziune despre „cum ar trebui să funcționeze lumea”, fără a face din David un scriitor cu adevărat sclipitor, deși există potențial. Acestea fiind spuse, mi-aș dori să mai citesc și celelalte romane ale sale, însă Holy Cow rămâne pentru mine doar o delectare de moment, o lectură scurtă, după care nu rămâi cu prea multe – înafară de un sentiment de vinovăție, poate.

2

Categorii: cărți | Etichete: | 1 comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: