Disprețuiesc această carte. Până și eu sunt surprinsă că autoarea a scris o carte care mie nu mi-a plăcut deloc și totuși, aceasta e realitatea. M-a plictisit. M-a enervat. M-a lăsat cu ochii în soare. M-a dezamăgit. Și cred că am râs mult mai tare la trilogia Sânge Satanic, care nu era o parodie, așa cum se presupune că este acest roman.
Personajul principal, Gigi Anghelescu, și-a dat demisia pentru a deveni scriitor, mai precis poet. Cartea este plină cu ideile lui îngrozitoare despre cum ar trebui să fie un scriitor, cu filozofiile lui expirate și fel de fel de alte planuri de viitor lipsite de sens, toate aceste lucruri fiind total opuse cu realitatea. De ce aș vrea să fiu în mintea acestui om (care aparent a scris o carte la persoana I – blasfemie! – adică această carte, jurnalul său)? Răspunsul e simplu: nu vreau!
Nu vreau să aud cum se îndrăgostește el de Daniela Crudu, nu vreau să aud ideile lui stupide cu privire la Cernătescu, aparent cel mai iubit scriitor din universul romanului, nu vreau să-i aflu tabieturile și stilul de viață dezgustător. Practic mă doare capul gândindu-mă că acești oameni chiar există. Nu vreau sub nicio formă să fiu în pielea lor.
Nu o să mint, o să recunosc că finalul m-a șocat dar TOTUȘI. M-a și dezamăgit. Mă așteptam la cu totul altceva. Cum poate un om să realizeze pur și simplu că se înșela? E moartea o experiență așa de puternică? Habar n-am. Gigi Anghelescu e un personaj obsedat de conspirații, un nebun care se minte singur. Cine e de fapt omul ăsta și de ce universul său mă deprimă așa de tare?
E prezentat în carte ca o insectă studiată de un biolog. Chiar m-am simțit ca și când aș fi fost în interiorul unui spațiu mic, strâmt, lipsit de perspectivă. E o experiență pe care nu vreau să o mai repet. Cartea și-a atins foarte bine scopul, dar s-ar putea să fie vina mea că l-am luat așa de în serios pe acest clovn.
Cernătescu e foarte tare. Adina pare foarte tare, deși nu știu cum a reușit să ajungă cu un tip ca Anghelescu.
Nu e nimic care să-mi placă la acest personaj, poate pisica lui. Nu știu dacă ar fi ajutat la ceva dacă era scrisă la persoana a III-a, probabil și-ar fi pierdut din credibilitate dar măcar nu aș fi avut starea asta de nervozitate după ce am terminat de citit. Când spun că urăsc această carte, vreau de fapt să spun că îl urăsc pe Anghelescu. Că poate vreau eu să fiu acel biolog care îl strivește pe gândac. Autoarea a surprins foarte bine prostia în aceste 270 de pagini, chiar mult prea bine.
După cum spuneam, sper să nu mai citesc vreodată așa ceva. Mi-aș dori ca autoarea să rămână la romanele serioase, cu mesaje importante de transmis lumii. Nu cred că m-am putut amuza la această carte pentru că nu m-am putut detașa de gândurile personajului. Vina mea.
În orice caz, o recomand celor care vor o imagine mai clară asupra lumii literare din România – cam ăsta e singurul lucru asupra căruia mi-a deschis cartea ochii. Și poate și celor care caută o carte de comedie bună. Poate voi veți reuși să o gustați altfel, nu așa de intens și personal ca mine.
