Ca orice cititor, am mereu o dilemă atunci când cineva mă întreabă care este cartea mea preferată. Toate titlurile mi se șterg din minte, nu-mi mai amintesc nimic din ce-am citit sau, dacă e așa, tot nu știu care mai exact sunt cărțile mele preferate. Mi-am adresat singură această întrebare stând în fața bibliotecii, mi-am închis ochii, iar când i-am deschis, am ales titlurile care-mi făceau inima să bată mai tare doar gândindu-mă la ele. Iată deci care au sfârșit prin a fi (momentan) cărțile mele preferate, după o experiență nu extrem de vastă, dar foarte intensă de cititor…
Vă voi povesti despre ele în ordine aleatorie, chiar dacă în mod sigur le-am mai lăudat și în trecut pe fiecare în parte. Sper să vă ajute pe post de recomandare. În mine categoric au lăsat urme adânci.
Henry și June – Anais Nin
Nu știu cât de universabilă este această recomandare tocmai pentru că este o conexiune pur personală pe care am avut-o cu această carte. De când am citit-o tot încerc să pun mâna pe alte cărți ale autoarei traduse la noi, dar nu prea mai sunt de găsit la un preț decent (dacă are cineva vreo sursă ascunsă pentru edițiile din colecția Raftul Denisei, nu ezitați să mă contactați!). Cartea mi-a mers direct la suflet pentru că am simțit că eu și Anais Nin avem extrem de multe lucruri în comun – referitor la lucrurile care ne dor și la felul cum iubim și vedem lumea. E scrisă ca un jurnal, dar narațiunea este totuși foarte bogată. De la Anais Nin mi-au pornit și pasiunile pentru Henry Miller (protagonistul jurnalului, dacă se poate numi așa) și D. H. Lawrence, de care Anais era pasionată la rândul ei. Nu pot să definesc ce a creat ea altfel decât ca fiind o scriere extraordinară și încă extrem de vie. Aspir să ajung la nivelul trăirilor ei.
Franny și Zooey – J. D. Salinger
O altă carte pentru care nu pot justifica în mod obiectiv recomandarea. Salinger mi-a vorbit personal și m-a uns pe suflet încă de la primele pagini ale „De veghe…„, așadar, nu știu cum ar fi văzută această cărticică de un ochi puțin mai rece. Povestioara este iarăși ceva în stil mai biografic, mai concentrat pe personaje și discuții intime, mai degrabă ca un scenariu de piesă de teatru. Ideea principală este că Franny este o tânără intelectuală depresivă, iar Zooey, fratele ei mai mare, îi ține un discurs dialectic în care îi vorbește despre problemele din familia lor de prodigies, despre credință și despre lume. Cu ce am rămas eu din cartea aceasta este cumva o „soluție” pentru depresie pentru oamenii care-și pun probleme asemăntoare cu ale lui Franny, un mod de a gândi mai de ajutor pentru a-ți continua existența chiar și atunci când rațiunea îți aduce argumente împotriva sensului vieții. Mi s-a părut că Salinger a reușit să facă o mare magie interioară jucându-se cu aceste personaje și nu aveam cum să nu rămân impresionată.
Anti-Lolita – Emily Tanimura
Această carte se mai găsește foarte rar în anticariatele noastre, am fost extaziată când am primit un e-mail cum că era din nou pe stoc și nu m-am mai simțit așa cuprinsă, ba chiar furată de magia unei cărți de la „Incredibila carte despre hipnotism a lui Molly Moon” până atunci. Ambele par cărți puerile la prima vedere, însă pentru mine au accesat parcă un alt univers interior al meu de care nici nu eram conștientă încă. Povestea din cartea de față este una simplă, scurtă și poate părea chiar absurdă. Tanimura a scris despre o adolescentă care s-a trezit într-o relație cu un bărbat mai în vârstă, relație pe care bineînțeles a ascuns-o de toți, alienându-se. Nimic nemaiauzit până aici și vă asigur că nici finalul nu este cu totul ieșit din comun, însă a fost printre puținele cărți pe care adoram să o citesc – nu pentru a o termina și a trece apoi la alta, ci pentru a mă bucura efectiv de farmecul ei. Stilul în care a fost scrisă, obscuritatea cărții în sine, lipsa datelor despre autor – toate aceste lucruri mi s-au părut fascinante și mi-au lăsat în minte senzația încă atât de puternică de trăire laolaltă cu protagonista.
Când Dumnezeu era iepure – Sarah Winman
Ei bine, această carte chiar o pot recomanda în mod obiectiv, pentru că este o capodoperă literară și cred că oricine ar fi de acord. Pornind de la stilul de scriere, la metaforele rar-întâlnite și până la tragismul și frumusețea poveștii în sine, totul este absolut perfect la acest roman. Poate nu m-a atins la suflet vreo trăire a protagonistei, pentru că nu aveam nicio experiență în comun, însă acest roman clar are propria lui magie. Evocă însuși sentimentul copilăriei și-l împrăștie pe zeci de pagini cu o mână ghidată de zei. Te lasă cu un sentiment plăcut de căldură la început, cât încă se axează pe asta povestea. În ultima parte, când personajele ajung la maturitate, chiar și acea viață de adult e parcă puțin învelită în catifea, pare parcă mai puțin dură decât realitatea așa cum o știm, tocmai pentru că venim din urmă cu sentimentul unei copilării atât de puternic resimțite printre pagini. Cartea reprezintă o biografie dură, plină de tragedii, însă, pe de altă parte, este o carte poetică, autoarea are un limbaj propriu extrem de bine controlat – nimic nu e stângaci aici, așa că a trebuit să mă înclin în fața acestui talent de povestitor. Categoric un must-read (încă neproclamat?) în literatură, mai mult decât alte romane mult mai aclamate.
Yakuza Moon – Shoko Tendo (Manga Edition)
Nu știam că această manga are la bază autobiografia în toată regula a autoarei. Nu știam nimic despre ce mă așteaptă după ce încep să dau paginile și să pătrund în poveste. Cartea nu mă lăsa să o închid până când nu am aflat finalul, unul fericit, din fericire. Dacă m-am putut simți atât de înspăimântată în adâncul ființei mele doar urmărind cu privirea niște desene cu text despre ororile trăite de Shoko Tendo, nu știu cum m-aș simți dacă aș citi din scoarță-n scoarță romanul original – dar asta nu înseamnă că nu vreau să o fac. Cred că v-ați lămurit până acum că îmi plac foarte mult biografiile (reale sau fictive) și că cel mai mult mă ating poveștile care vorbesc despre părțile cele mai ascunse din mintea cuiva; același lucru se întâmplă și cu cartea de față, care ne spune cu lux de amănunte povestea de viață a unei fiice de membru al clanului Yakuza și cum rămâne de izbeliște după moartea tatălui său. Abuz după abuz, violuri și supradoze – toate aceste lucruri extrem de cutremurătoare au fost totuși lăsate în urmă de eroina noastră, care a reușit să scape cu viață din atâtea situații traumatizante. Deși niciodată nu se poate vorbi despre vină atunci când ești victima unui abuz, sunt convinsă că pot fi întrezărite și anumite avertismente pentru tineri printre aceste pagini. M-a marcat prin expunerea directă a celor mai greu de închipuit cruzimi.
Substanța M – Philip K. Dick
Să spunem doar că după ce am terminat de citit această carte, mi-am mai cumpărat încă trei scrise de acest autor. Nu aveam prea multă experiență cu literatura SF, însă mi-am dat seama repede că stilul lui Dick iese cu totul din norme și poate fi repede integrat indiferent de genul tău literar favorit. Dick este un geniu, iar povestea pe care a scris-o este genială. Dacă ai urmărit seriale precum Casa de Papel sau Sherlock și ți-a plăcut să fii ținut în suspans, să vezi cu ce te mai pot impresiona producătorii, ce plot-twist neașteptat mai are loc – ei bine, eu cred că acest roman întrece toate acele planuri bine ticluite ale geniilor din seriale. Povestea mi-a rămas în suflet pentru că, la final, ne dăm seama de miza ei; simțim durerea lumii, atunci când o privim verde-n față, căci fiecare dintre noi poate oricând ajunge un pion, la fel ca protagonistul romanului. Cazul său este, desigur, mai tragic, mai extrem, mai dureros, însă societatea distopică prezentată de autor nu este chiar mult mai departe de a noastră; știu că acesta este scopul distopiilor în general, însă mi s-a părut că Dick a inventat o poveste pe cinste pentru a ne demonstra asta. Distrugerea naturii umane sau încercarea de a o face. Robotizarea. Procese fascinante care ne fac să ne întrebăm până unde pot duce. Și, ca bonus, nu știu cum, dar scriind despre droguri, Dick a reușit până și să-l facă pe cititor, prin intermediul stilului de expunere, să se simtă el însuși sub influența substanței M.
Inimile celor patru – Vladimir Sorokin
Nu o să vă mint spunând că înțeleg perfect fiecare frază, fiecare idee conturată de Sorokin în scrierile sale, mai ales când urmăresc traducerea din limba rusă plină de argou greu de înțeles pentru cititorul român. Dețin aproape toate cărțile autorului publicate la noi și momentan am citit două dintre ele, inclusiv cea față. Am fost confuză cu privire la acțiune o mare parte din timpul de lectură, însă mai pe la mijloc m-am trezit plângând citind despre o scenă absolut scandaloasă de tortură, care m-a dus cu gândul la torționarii ruși, la lagărele lor și tot ce înseamnă vărsare de sânge nevinovat. Spre final, am deslușit și construcția narațiunii, unde voia să ducă tot procesul la care fusesem martoră. Cred că același sentiment de scârbă, de înjosire și umilință se poate găsi în toate scrierile sale – deși e doar o presupunere. Cartea categoric mi s-a părut cea mai dură din câte citisem la momentul acela și mi-a trezit același sentiment de groază despre care vă spuneam și adineaori; e cumva fascinant să citești despre asta, dar terifiant când te gândești că oglindește viața reală.
Antichrista – Amelie Nothomb
Pe Amelie Nothomb am descoperit-o relativ recent, la recomandarea unei prietene. Am strâns de atunci o frumoasă mini-colecție a cărților ei în bibliotecă și intenționez să le colecționez pe toate. Nothomb este genul de autor pe care, zic eu, oricine-l poate înțelege, dar destul de puțini o să-l și placă. Are un stil de scriere extrem de ușor de parcurs, romanele ei sunt scurte, iar sursele ei de inspirație sunt deseori evidente (pare că mereu face struțocămile din teme recurente în alte lucrări de succes). Cartea aceasta mi-a plăcut în mod deosebit pentru că vorbește de un stil de răutate pe care-l înțeleg până în măduvă – stilul „borderline„, deși nu este menționat nicăieri în carte așa ceva. Narațiunea este simplă și are în centru binecunoscuta poveste de „furt de viață”; o fată sărmană este pseudoadoptată de familia prietenei ei binevoitoare și în scurt timp, aceasta din urmă este dată la o parte de către impostoare. Mi-a plăcut faptul că este o poveste simplă, clasică și m-a dus puțin cu gândul la filmul meu horror preferat, „Devil’s Diary„. Furia care izbucnește în cele din urmă din protagonistă duce cu gândul la „Carrie” și este iarăși un gen de frustrare pe care-l pot înțelege și, deci, pot empatiza cu el.
Cam acestea ar fi titlurile care mi-au venit cu repeziciune în minte. Desigur că m-au mai impresionat și alte cărți pe care le-am citit, au atins bucăți din sufletul meu și m-au marcat într-un fel sau altul, însă m-am gândit că ar fi drăguț să vedem împreună cu ce am rămas în ultima decadă de cititor din viața mea. Care sunt cărțile voastre preferate în acest moment?