Am achiziționat Leandrul Alb la aproximativ zece ani după ce am urmărit ecranizarea acestei cărți. Filmul a avut un impact atât de mare asupra mea încât mi-am dorit să trăiesc și experiența originală a acestei povești și nu am fost deloc dezamăgită.
Introducere
Descrierea de pe spatele cărții ne spune tot ce avem nevoie să știm: aceasta este povestea unei fiice despărțite de mama ei în urma condamnării acesteia din urmă pentru crimă. Ce se întâmplă cu Astrid, în vârstă de doar 12 ani, până la finalul poveștii este o călătorie intensă și transformatoare în mod ireversibil. Singurul lucru care nu îmi place la această carte este ediția publicată în anul 2009 la Rao. O astfel de operă literară ar fi meritat o reeditare mult mai aspectuoasă, după gustul meu.
Despre ce este vorba în carte
După ce mama ei este condamnată pentru crimă, Astrid ajunge în mai multe centre de plasament și în casele mai multor mame adoptive care o tratează în moduri diferite. De la cele care o primesc în familiile lor pe postul de sclavă la cele care o îndrăgesc cu adevărat, adolescenta ajunge să își modeleze identitatea în funcție de tratamentul primit.
Fiind lăsată să se descurce singură cu viața, protagonista noastră, prin a cărei perspectivă profund intimă și emoțională trăim întreaga poveste, își pune diverse întrebări cu privire la însemnătatea trecutului și asupra feminității sale. De la o copilă fără tată lăsată în brațele necunoscutului și a necunoscuților la o tânără femeie asprită de toate lucrurile pe care trebuie să le îndure, Astrid trebuie să găsească o modalitate de a face pace cu mama ei, Ingrid, de care se simte legată chiar și de la distanță.
Conflictele ei interioare o pun mereu în centru pe mama, această imensă entitate creatoare care ne ghidează viața chiar și prin absență. Ce se întâmplă în final cu cele două femei depinde doar de experiența individuală a fiecăreia, însă asemănările lor sunt inevitabile, iar locul unde se întâlnesc la mijloc este soluția enigmei. Cartea este despre supraviețuire, dragoste, artă și împletirea acestora în destinul uman – în special când vine vorba despre o viață privită prin ochii unui artist.
Ce mi-a plăcut la carte
Totul, de la modul de scriere la ultimele cuvinte și revelații finale ale protagonistei transformă Leandrul Alb în cartea mea favorită a deceniului. Nu cred că am mai citit niciodată o carte scrisă cu atâta măiestrie, atât de dură și care mustește de feminitate în același timp. Cred că poate fi o călătorie foarte vindecătoare pentru toate tinerele femei pornite pe același drum al descoperirii propriei identități, în special în paralel cu cea a mamelor lor.
Procesul de diferențiere și individuație prin care trece Astrid este unul extrem de dureros, marcant, precum orice experiență care duce la transformări și evoluții reale. Ea trebuie să renască din propria cenușă de mai multe ori, la fel cum mama ei, poetă boemă, a făcut-o în trecut. Absolut toate experiențele protagonistei sunt strâns legate de dorința de a-și înțelege propriile origini, iar modul în care face asta o au indirect în vizor pe cea care i-a oferit viață.
Tocmai pentru că ambele femei sunt artiste, observațiile lor despre lumea înconjurătoare sunt extrem de fine și poartă în sine cunoașteri profunde. Cele două pot fi considerate două fețe ale aceleiași monede, iar completarea lor ajunge să fie vizibilă abia în punctul culminant, când o decizie extrem de importantă trebuie luată. Cum poate fi dovedită dragostea de mamă, în momentele cruciale ale vieții?
Consider acest roman o adevărată operă de artă, o magie colosală și o poveste care are nevoie de mai multă mediatizare chiar și acum, după mulți ani de la publicare. Întrece cu mult orice altă carte pe o tematică asemănătoare pe care am citit-o, iar ceea ce am gândit pe parcursul lecturii a fost „orice mare operă de artă are la bază realitatea”. În alte cuvinte, nu pot crede altceva decât faptul că arta nu imită, ci arată viața, pentru cei care au curajul să o trăiască măcar așa.
Concluzie
Cele 440 de pagini ale cărții sunt revelatoare și au darul de a vindeca tocmai datorită vindecării pe care o dobândește protagonista în urma experiențelor sale. Consider că avem nevoie cu toții să facem muzee ale trecutului nostru, întocmai ca Astrid, pentru a ne păstra întregi. Cu alte cuvinte, rămân de aici cu ideea că întregirea noastră ca ființe umane se construiește tocmai în baza tuturor identităților pe care le lăsăm în urmă mai greu sau mai ușor; acestea nu trebuie nicicând uitate, ci adunate cu sfințenie ca într-o expoziție a sufletului nostru.
Un gând despre „Leandrul alb | Recenzie literară”