Pentru că m-a prins o teribilă răceală chiar în perioada Paștelui, am folosit această ocazie pentru a urmări câteva filme. Aș zice că tema principală din ele este iubirea, dar ideile de bază se combină între ele, formând un tot unitar interesant. Vă povestesc pe jos mai pe larg despre experiența mea cu aceste producții cinematografice.

1. Lilya 4-Ever (2002)
2. Lost and Delirious (2001)
3. Lady Chatterley’s Lover (2022)
4. The Tearsmith (2024)
5. Lost in Translation (2003)

Lilya 4-Ever (2002)

O prietenă mi-a recomandat acest film, pe care l-am urmărit cu subtitrări în engleză pe un canal de YouTube. Acțiunea are loc pe undeva prin Rusia, judecând după limba vorbită de personaje, într-un cartier marginal în care nu există vreun viitor pentru copii. Personajul principal este Lilya, o adolescentă abandonată de către părinți, care trebuie să se descurce singură. Singurul ei prieten, Volodya, îi devine ulterior înger păzitor.

Filmul este extrem de trist și mi-a amintit de lucrări precum Ingrid târfa sau Arizona Market. Mi-am promis că voi păstra distanța față de astfel de povești îngrozitoare, pline de disperare și fără happy-ending. Cu toate acestea, Lilya 4-Ever m-a prins și am vizionat filmul până la sfârșit datorită esteticii sale; filmele de la începutul anilor 2000 vor fi întotdeauna preferatele mele, aproape indiferent de subiectul lor.

Lost and Delirious (2001)

Tot pe același canal de YouTube am urmărit și această dramă safică despre care nu am mai auzit înainte. O nouă fată ajunge la internat, iar acolo cunoaște un cuplu de tinere lesbiene al căror destin le este potrivnic. Uneia dintre ele îi este complet imposibil să își asume relația lor în totalitate, iar cealaltă pornește pe o spirală menită să o facă să se răzgândească.

Iubirea ne poate face să comitem acte atroce, care sfârșesc prin a ne răni pe noi în primul rând. Totuși, este destul de poetic să urmărești de la o distanță sigură acest parcurs, să vezi cât de intensă poate deveni legătura față de o altă persoană. Fata care ajunge să fie „lost and delirious” îmi amintește foarte tare de personajul principal din Girl, interrupted, poate prin prisma simptomelor de BPD.

În orice caz, filmul mi-a plăcut foarte tare: de la modul în care a fost realizat la final; mi s-a părut extrem de ironic faptul că eram în căutarea unui film mai vesel, care să șteargă groaza resimțită cu o noapte înainte, când urmărisem Lilya, și am dat de un altul cu un deznodământ similar.

Lady Chatterley’s Lover (2022)

Am revenit în modernitate și am zis să acord o șansă ecranizării realizate de Netflix pentru romanul lui D.H. Lawrence – Amantul doamnei Chatterley, pe care l-am citit cu ceva timp în urmă. Am fost plăcut surprinsă de faptul că i-a rămas destul de fidelă, iar majoritatea scenelor au arătat exact cum mi le imaginasem.

Știu că în carte finalul era puțin diferit, mai apoteotic, dar nu m-a deranjat nimic la această producție Netflix. Dacă simți că nu ai răbdarea necesară să parcurgi cartea, acest film vine ca un supleant satisfăcător pentru a te pune în temă cu povestea. Totuși, firește că numeroase scene din roman au fost lăsate la o parte, chiar acele dialoguri despre filosofie și literatură care îmi plăcuseră la Lawrence; din aceste considerente, și lectura merită să-i acorzi ceva timp.

The Tearsmith (2024)

Am decis să urmăresc acest film pentru că cineva de pe TikTok îl recomandase și mi-a adus instant aminte de serii de YA Fantasy pe care le citeam în copilărie precum Îngerul nopții. Dacă aș avea vreo plăcere vinovată (nu mă simt chiar așa vinovată), aceea ar fi filmele sau serialele cu bad boys din liceu, băieți cu un trecut întunecat cărora le pasă de o singură persoană – de „ea”. Exact acesta este plotul filmului italienesc, cu titlul original „Fabbricante di lacrime„. Faptul că a fost în italiană l-a făcut cu atât mai grozav.

Protagoniștii au fost crescuți la același orfelinat, iar într-o bună zi, când ambii sunt aproape majori, sunt adoptați. Nimeni nu bănuiește că Nica și Rigel sunt de fapt îndrăgostiți unul de celălalt, mai ales că băiatul are un mod foarte straniu de a-i arăta asta fetei. Pe lângă dramele de liceu care apar, problema reală se pune abia atunci când viața celor doi este pusă în pericol din cauza unei gelozii duse la extrem.

În afara poveștii lor de iubire sau, mai bine spus, dictată de aceasta, Nica hotărăște să depună mărturie împotriva femeii care i-a torturat la orfelinat pe tot parcursul vieții; acest lucru mi-a amintit de campania lui Paris Hilton împotriva școlilor pentru „tineri cu probleme”. Acolo am avut chiar o revelație, care explică până și drama lui Christian Grey, personaj similar cu Rigel: o femeie mai în vârstă combină instinctul matern și pedofilia pentru a convinge un băiețel că natura sa este una rea și nu o poate depăși nicicum.

Încă un aspect important este că titlul filmului se bazează pe un basm, ceea ce oferă și mai multă magie poveștii. Nu este cea mai bună producție și, în general, îmi displac profund filmele realizate în ultimii ani de Netflix, dar acestea chiar mi s-a părut simpatic și știu că m-ar fi obsedat o perioadă îndelungată dacă l-aș fi urmărit când eram în liceu sau școala generală.

Lost in Translation (2003)

Am decis să urmăresc acest film pentru că îmi tot cânta în minte „maybe we got lost in translation” din melodia All too well a lui Taylor Swift. Mă gândeam că ar exista vreo paralelă între povestea ei și film, dar nu am depistat vreuna. În schimb, m-am plictisit teribil tot așteptând să se întâmple ceva.

Sigur, Scarlett Johansson arată splendid, dar acesta este poate singurul lucru remarcabil pe care eu l-am văzut în Lost in translation. Ajunsă la Tokyo prin prisma jobului soțului ei, îl întâlnește aici pe mult mai vârstnicul Bob Harris, care este actor. După cum e de așteptat, cei doi ajung să se apropie prin prisma singurătății lor într-o cultură atât de diferită de cea americană și să sufere teribil atunci când povestea trebuie să se încheie odată cu timpul petrecut în Japonia.

Am încercat să caut explicații mai profunde ale filmului, să îl privesc dintr-un alt unghi, dar nu mi-a plăcut deloc și consider că poți trăi în continuare să fără să-l vizionezi. Personal, încerc să profit de fiecare film „clasic” care e încă pe Netflix, mai ales că nu prea ai de unde alege, dar acesta a fost o dezamăgire completă – de la scene la scenariu.

Nu sunt eu mare cinefilă, dar îmi place să mai vizionez și recomand câte o producție din când în când. Voi continua să sap după filme de la începutul anilor 2000 care să îmi împlinească așteptările de la ce consider eu a fi un film bun. Dacă ai vreo recomandare pentru mine, nu ezita să îmi lași titlul în comentarii!