Am văzut că umbra mea sperie, ceea ce înseamnă că împart ceva cu cei din jur; dacă ei se pot regăsi în mine, înseamnă că exist. Mi-ar fi fost de folos să știu acest lucru la 19 ani, când scriam Mi-ai promis că vom muri împreună. Atunci m-am certat cu Dumnezeu și l-am blamat pentru a nu știu câta oară că m-a adus aici, m-a rupt din raiul în care sufletul meu dormea liniștit și m-a aruncat printre oameni care nu știu că toți suntem divini. Bineînțeles, atunci nici eu nu știam asta.
Ulterior, mi-am dat seama că eu trebuie să-l fi implorat pe Dumnezeu să mă facă om. Din sufletul meu depersonalizat, am observat androginii despărțindu-se și căutându-se peste veacuri și mi s-a părut că nu poate exista un lucru mai frumos pe lume. L-am implorat să mă facă și pe mine muritoare, pentru a putea și eu să experimentez iubirea umană. I-am spus “știu că voi suferi, dar merită”. I-am spus “cu orice preț, vreau să fiu om”. El știe că de fiecare dată când m-am înfuriat împotriva lui, a fost tocmai pentru că mi-a oferit ce mi-am dorit. Doar eu nu știam că nimic nu e mai uman de atât.
La 17 ani, un băiat mi-a frânt inima pentru că m-a tras în apă și a vrut să mă scufunde. M-a tras în apă când el nu știa să înoate și eu am observat abia din mijlocul Jiului. Nu mai era cale de întoarcere. El nu m-a crezut că ne putem întâlni la mijloc, nu m-a auzit de acolo, de pe mal. Am fost consolată de alți doi bărbați, pe care acum îi văd ca pe statuile din fața unui templu sfânt, templul meu; un leu și un berbec, împietriți pe vecie, marcând calea spre un spirit măreț, spre un vortex din care nu ieși niciodată așa cum ai intrat. Un al patrulea bărbat a apărut în peisaj atunci, în mod neașteptat. Și el mi-a gâdilat spiritul aventurier, și el mi-a indus un întuneric pe care îl devoram pe atunci. Despre toate acestea se poate citi în Antidotul. Nu dețin nimic mai prețios pe lume decât trilogia mea.
La 18 ani am început să fumez și am simțit absența tuturor. Am avut nevoie de timp să mă vindec de tot ce nu eram eu. Am crezut că nu știam să iubesc. Ba da, știam. Știam mult mai multe lucruri la 12 ani decât îmi aminteam la 20, dar tot atunci mi-am luat răgazul de a mă reîntâlni. La 19 ani mi-am întâlnit fantoma, stafia ce mă bântuia pe interior încă din prima copilărie. Era întruchiparea tuturor lucrurilor care mă înfricoșau. Era, de asemenea, oglinda mea, cum au fost toți oamenii de care m-au legat sentimente. Așa se face că de atunci încoace nu am mai întâlnit pe nimeni cu același geniu; un geniu malefic, răpitor, un spirit uman mai rănit decât am fost eu de-a lungul vremurilor, un suflet mai nou decât al meu.
Și atunci am pornit în multe aventuri, doar că acestea au săpat din ce în ce mai adânc în mine. Nu există nicio carte publică ce poate să stea mărturie pentru acea poveste. Există doar poezii, furie și urletele mele. Există doar frica ce m-a paralizat și, în cele din urmă, după cum era de așteptat, liniștea de după furtună. Refacerea puzzle-ului intern. Reconstruirea imaginii de ansamblu din bucățile din mine pe care am decis să le păstrez. Nu a fost deloc minunat să împlinesc 20 de ani. Acel an a fost ca o suliță ce mă străbătea din nou de fiecare dată când reușeam să o scot. Am sângerat mult.
La 21 de ani m-am îndrăgostit cu atât mai tare. Am avut mai multe iubiri decât credeam că pot să suport. Ianuarie 2019 rămâne luna mea preferată din întreaga existență. Am întâlnit atunci două suflete pe care încă le visez. Am crezut că urmează vindecarea, dar universul știe mereu cum să nu ne lase să-i ghicim cursul. Cert este că am iubit foarte mult, m-am încăpățânat să iubesc, m-am golit de iubire. Urletele erau înspre certitudine, de această dată. Eram sigură că merită să urlu, să lupt, că în iubire există mereu ceva de câștigat. O mângâi adesea pe cap pe acea fată. Sunt foarte mândră de luptele ei, de deciziile ei. La 22 de ani, eram cu totul altă persoană. Îți poți închipui că n-am mai reușit să iubesc nici până în prezent?
La 22 de ani nu îmi doream nimic mai mult decât să mor, nu pentru prima oară în viața mea. La 23 de ani începeam timid o trezire a conștiinței. La 24 am dat de un alt blocaj, vijelios, dar am refuzat să renunț. La 25 de ani m-am găsit puternică, sigură, singură, pregătită nu de a mă lupta cu viața, ci de a urma semnele pe care mi le arată. Nu mai este mult și voi împlini 26 de ani. Nu-mi place deloc cum sună această vârstă. De când eram mică, mi-am imaginat că 27 de ani este vârsta ideală pentru mine, poate și pentru că aceasta este diferența de ani dintre mine și mama mea. Mi-ar plăcea enorm de mult să pășesc în noul an iubind pe cineva. În ianuarie 2024, se fac cinci ani de când nu m-am mai întâlnit cu acest sentiment.
Simt că ceva măreț urmează să se întâmple, ceva ce va acționa asemenea unor castori care rod barajul cascadei mele de inspirație. Nu am mai scris de mult, deși mereu mă gândesc la asta. Nu am mai dedicat nimănui vreun fel de odă, lucru care mi se pare cel mai frumos pe lume. Lana del Rey are un vers în care spune “it’s nice to love and be loved, but I’d rather know what God knows”; m-am încălzit cu el o perioadă, dar acum îmi amintesc prea bine ce am învățat la Filosofie: iubirea este și ea o cale de cunoaștere, cea mai prețioasă dintre toate; poate chiar motivul pentru care, într-adevăr, mă aflu încă pe Pământ.
Am vrut să fac această trecere în revistă a ultimilor cinci ani. Am scris două romane ce nu au văzut încă lumina tiparului. Am scris poezii și proză scurtă. Mai mult decât orice, am contemplat fiecare aspect al ființei mele care mi-e cunoscut. Sunt pregătită să renunț la mintea mea din nou, în favoarea inimii. Niciodată nu am simțit o fericire mai mare de a fi în viață decât atunci când am iubit. Pentru tine cât timp a trecut?