Este cea de-a doua carte pe care o citesc de la Iain Reid într-un timp foarte scurt, însă, spre deosebire de Mă gândesc să-i pun capăt, Intrusul a fost o dezamăgire totală pentru mine.
Introducere
Am împrumutat această carte de la un prieten, care a fost la fel de încântat ca mine de descoperirea acestui autor. Amândoi am citit Mă gândesc să-i pun capăt și am urmărit filmul aferent ei. Deși nici aceea nu ar putea fi cartea mea favorită, am fost impresionată de stilul de scriere al autorului – ușor de parcurs, cu o poveste care avansează lent, dar sigur, pe care o urmărești cu sufletul la gură întrebându-te ce urmează să se întâmple.
Cam același lucru s-a întâmplat și cu Intrusul: am parcurs rapid cele 328 de pagini în acest spectaculos format de la Curtea Veche, dar s-a dovedit a fi o experiență pe care nu doar că nu aș repeta-o, ci mi-aș dori să nu o fi avut niciodată. Rareori spun acest lucru despre o experiență, însă lectura aceasta chiar a fost o pierdere de timp pentru mine.
Despre ce este vorba în carte
Avem doar trei personaje de bază: un cuplu format din Junior și Henrietta și Terrance, un agent al companiei OuterMore venit să-l recruteze pe el pentru o călătorie în spațiu. Acțiunea are loc pe parcursul mai multor ani, distanța de timp dintre recrutare și momentul plecării propriu-zise. Acest Terrance se mută în locuința izolată a celor doi și începe să se infiltreze din ce în ce mai mult în viața lor privată. Oare el este de fapt intrusul din poveste?
Spre final, Junior este cel care nu mai rezistă presiunilor. Tot ce își dorește este o viață liniștită alături de soția lui. Trezirea conștiinței sale este cel care îl face să își dea cu atât mai mult seama de importanța ei în viața lui. Punctul culminant este reprezentat de revelarea adevăratului motiv pentru care Terrance a pătruns în viața lor de cuplu. De acolo, ne lovește încă un pare plot twist, mai mult sau mai puțin previzibil, care ne lasă cu gândul la un viitor sumbru; povestea are loc într-un viitor în care oamenii nu își mai conduc de mult propriile mașini, iar tehnologia ne împinge să ne depășim în continuare limitele umane.
Ce mi-a plăcut
Iain Reid scrie foarte bine, atât de bine încât nu-ți dai seama inițial că romanele lui sunt de duzină. Este o nouă formă de roman de duzină apărut recent, care bate în intelectualism. Cu toate acestea, faptul că o carte se citește atât de ușor, fiind scrisă în cuvinte mici și reluând aceleași idei care produc intensitate, a devenit pentru mine o marcă evidentă în urma acestei lecturi.
Pot spune că am fost captivată, furată inițial de stilul acestui autor. Construiește foarte bine acțiunea, mizează pe un element surpriză în ambele cărți citite de la el, conturează personaje clare și, mai mult decât atât, ne oferă naratori unreliable. În timp ce citeam, mi-am amintit de Substanța M, capodopera lui Philip K. Dick și una dintre cărțile mele preferate all-time. Intrusul nu se aseamănă deloc cu ea, ar fi o jignire adusă celebrului autor de SF.
Așadar, singurul lucru care mi-a plăcut la această carte este faptul că m-a păcălit până aproape de final, am fost furată de estetică, de claritatea imaginilor produse prin descrieri – practic, o formă de cheap adrenaline. Când am închis-o și mi-am dat seama ce am citit de fapt, nu am simțit decât furie.
Ce nu mi-a plăcut
Finalul este anticlimactic. Ca de obicei, am așteptat până la ultimele rânduri, care uneori au darul de a salva sau desființa o carte. Am primit doar o nouă întorsătură de situație, cu efect dramatic, cum a făcut și Joe Hill în Omul focului. Acest autor și-a pierdut orice credibilitate în fața mea. Cărțile lui sunt menite să fie filme sau seriale produse de Netflix pentru consumul larg, în niciun caz lecturi pentru oameni care chiar își doresc calitate.
Tocmai pentru că finalul a fost dezamăgitor (nu din cauza previzibilității, ci a lipsei unui sens mai profund al poveștii), mi-am dat seama că am de-a face cu un alt magician al cuvintelor, care refolosește aceleași trucuri pentru că mulți oameni strigă în continuare “wow!” când scoate al miilea iepure din joben. Este o lucrare ieftină, a cărei originalitate constă poate doar în felul de a spune povestea – pentru mine, un om care nu citește atât de mulți contemporani precum your average reader.
Concluzie
Găsesc totuși un aspect pozitiv în lectura acestei cărți: mi s-au clarificat și mai mult în minte criteriile care fac diferența dintre o carte bună și una pe care nu o pot recomanda nimănui. Intrusul intră în această a doua categorie pentru mine. Acest all show, no go este o șaradă prin care sper să nu mai trec în viitorul apropiat.
Intrusul este dovada clară că încercarea de a reinventa roata nu va funcționa niciodată în lumea literară, unde este vorba despre suflet, nu doar asocieri libere, nefiltrate personal, care îți oferă câteva generoase 15 minute de faimă.
