Tradusă la noi în luna aprilie a acestui an, Inventarea sunetului este penultimul roman publicat de autorul meu preferat, Chuck Palahniuk. Pot spune că nu reușesc să găsesc prea multe defecte acestei cărți, iar prin urmare el rămâne favoritul meu și unul dintre cei mai buni autori ai acestei generații.
Introducere
Am parcurs cartea cu lejeritate, fără să mă pierd în numele personajelor sau acțiunile ce au avut loc. Naturalețea prin care își spune poveștile, într-un mod ușor accesibil și totuși plin de mister l-au urmat pe Palahniuk și în acest splendid roman de tipul “whodunnit”.
Dacă n-ar fi fost burnoutul în care mă aflu de vreo două săptămâni, cu siguranță aș fi terminat mult mai repede de citit ultima sa capodoperă de nici trei sute de pagini tipărite. Cred că pentru un cititor nou, Inventarea sunetului ar fi un punct bun de pornire în arta autorului.
Despre ce este vorba
Firul narativ principal este următorul: cine i-a răpit fetița lui Gates Foster în urmă cu șaptesprezece ani și ce s-a întâmplat cu ea? În paralel, urmărim acțiunile din ce în ce mai suspecte ale lui Mitzi Ives, “zgomotistă” de profesie. Ce ar putea avea în comun un detectiv și o persoană care realizează înregistrările țipetelor pentru filmele de groază de la Hollywood? Mai multe decât ne-am putea vreodată imagina.
Prin urmare, pornim pe firul explorării împreună cu domnul Foster și astfel ajungem în diverse situații imposibile: răpim împotriva voinței noastre o actriță celebră, care ar putea deține informații utile, în timp ce fugim noi înșine de poliție. Totul se petrece într-un ritm alert, numai bun de ecranizat, însă Palahniuk nu uită să ne lase cu un gust din profunzimea de care doar el putea da dovadă.
Ce mi-a plăcut
Finalul a pus totul în perspectivă pentru mine. Este de prisos să spun cât de bine au fost conturate personajele, cât de lejer a făcut autorul saltul de la o scenă la alta și cum le-a combinat ulterior, crescând ritmul și totodată suspansul. Inventarea sunetului m-a dus foarte mult cu gândul la Fight Club, dar și la Sufocare, alte două romane ce au fost superb ecranizate. Chiar dacă nu reușește să detroneze Jurnal din clasamentul favoritelor mele, pot spune că s-a apropiat destul de mult.
Trebuie să recunosc că până să ajung la ultimele pagini eram în incertitudine: oare s-a plafonat Palahniuk, folosind aceeași rețetă pentru fiecare roman în parte de acum? Nici nu m-ar mai interesa dacă răspunsul ar fi pozitiv fiindcă eu am fost la fel de impresionată precum prima oară când a scos iepurele din joben. Deși nu aș spune că este genul de autor căruia trebuie să-i acorzi multă răbdare, cu siguranță merită să-i duci cărțile până la capăt, chiar și atunci când te îndoiești puțin de finalitate.
Oboseala mea provocată de burnout s-a combinat perfect cu starea de plutire a lui Mitzi datorată combinației constante de alcool cu Ambien, însă scenele din ultimele pagini au reușit să mă readucă în prezent. În minte îmi vor rămâne foarte clar majoritatea scenelor descrise de Palahniuk, ceea ce este mereu un semn bun referitor la calitatea unei cărți. Chiar dacă n-am văzut nimic anunțat încă, aștept cu drag ecranizarea.
Concluzie
Inventarea sunetului este o carte absolut grozavă, în stilul caracteristic lui Palahniuk. Puțin umor negru, câteva scene șocante și un final care îmbracă totul într-o haină magică; acest lucru l-am întâlnit de asemenea la Stephen King. Cu siguranță se află acum în top trei cărți favorite scrise de acest autor și, prin urmare, nu pot decât să recomand cartea tuturor!
