Lettre d’amour non partagée

Folosesc acest spațiu drept un mijloc de manifestare. Avem gândurile noastre, conexiunile cu universul care suntem noi, avem mesaje directe și non-directe către cunoscuți și, apoi, vine cuvântul scris. Jurnalul. În trecut, am întâmpinat ceva neplăceri din cauza felului liber în care m-am exprimat în fața “întregii lumi”. Acum știu că doar o foarte mică parte a acestei lumi citește cuvintele mele și încă o și mai mică parte este interesată de sensul lor. Prin urmare, îmi permit și îmi aloc spațiu pentru a transmite încă un mesaj către univers, care să își găsească locul printre celelalte confesiuni pe care le-am făcut vreodată publice.

Nu ar trebui să simțim niciodată rușine atunci când ne împărtășim sentimentele. Nu ar trebui să apară tendința de a ne îngropa capul în pământ precum un struț, dorința de a fugi cât mai departe de teama unei reacții – sau poate că doar eu am aceste mecanisme de coping. Chiar dacă această teamă nu este universală, ea este, în orice caz, nenecesară. Uită-te la mine!, îi spun acum sinelui meu superior. Chiar și când am în fața ochilor o foaie goală pe care să-mi transcriu durerile, caut explicații pentru ele. Nu cred că există prea multe explicații atunci când vine vorba despre Eros, acea dragoste care străpunge și răpune sufletele, înrobindu-le pe termen nedefinit. Asta cred că mi s-a întâmplat și mie, dar nu acum, ci cu patru ani în urmă.

Am retrăit de nenumărate ori acea săptămână din ianuarie în mintea mea, cât și urmările ei. A fost un an nebunesc pentru mine, dar acela era doar începutul. Cu siguranță nu este întâmplător faptul că totul s-a întâmplat doar cu câteva zile în urmă față de data de azi – the body remembers. Știi cine își mai amintește? Instanța de femeie. Avem nenumărate workshopuri pe tema activării feminității, susținute de femei care au reușit să intre și să rămână în contact cu acea parte a lor. Eu știu că doar atunci, doar în cele două nopți pe care le-am petrecut împreună, am reușit să o fac. Pentru prima oară, nu știu de ce, m-am simțit liniștită și în siguranță.

Am avut la un moment dat un iubit care s-a supărat atunci când am scris pe blog un articol cu referire la el. Despre tine nu am scris mare lucru – câteva încercări de poezii și meme-urile pe care ți le-am oferit cadou. Ce mai combinație dulce-amăruie… Cu mintea mea neobosită am căutat tot felul de explicații: poate a fost doar o formă de abuz, poate alcoolul ne-a transformat în cine nu eram, poate nici măcar nu se poate vorbi despre consimțământ în astfel de situații. Dacă i-aș fi semănat atât de tare fostei tale iubite de atunci, mi-ar fi fost suficiente gândurile. Eu nu sunt așa, eu sunt fata de la filosofie care “ține” cu grecii, care crede în reîncarnare și consideră că mai toți filosofii care au deschis gura după Socrate ar fi putut la fel de bine să nu o facă.

A trecut multă vreme de atunci, categoric trebuie să fiu “nebună”. Dar iată cum, cel puțin în lumea mea, acest concept nu există – și nici timpul. Prezentul, trecutul și viitorul sunt toate pe aceeași axă, chiar dacă mințile noastre nu pot cuprinde acest lucru. Aceasta este o credință, posibil și un fapt științific. Ceea ce contează pentru mine este legătura, puntea care s-a format dintre mine din prezent (oricare moment ar fi “prezentul”) și “eu, cea de atunci”. Cu siguranță ne schimbăm cu fiecare secundă ce trece, cu siguranță suntem alții în fiecare zi, darmite după ceea ce numim “ani”. Rotațiile planetei noastre în jurul soarelui marchează treceri mai puțin relevante decât propriile noastre transcenderi interioare…

Știu că nu mai suntem aceiași, că e foarte posibil ca nimic să nu mai fie la fel, dat fiind faptul că toate circumstanțele s-au schimbat. Ca să fac lucrurile și mai ciudate, voi aduce în vedere faptul că noi nici nu ne cunoaștem – cred că vorbele pe care le-am schimbat în total între noi, în această existență, nu depășesc nici măcar numărul de 100. Nu știu care e culoarea ta preferată, care e numele părinților tăi, nu știu nici măcar ce ai gândit când ai decis să te așezi în pat lângă mine. Știu doar că niciodată nu mi-am dorit mai tare ca o persoană să facă acest lucru. Nu voi uita cum gazda noastră a râs de mine după, pentru faptul că am ales un pat de cămin fără lenjerie, aflat chiar sub un geam, pe timp de iarnă. Știam încă de pe atunci că am refuzat să schimb patul de teamă că tu te-ai putea răzgândi.

Acum este amuzant să mă gândesc că asta ar fi fost cea mai mică teamă pe care ai fi putut-o transforma în realitate pentru mine. Ce am trăit a fost atât de intens, atât de sublim, încât mi-era teamă că mă voi trezi dimineața și totul va fi fost doar un vis… Un vis irepetabil. Realitatea nu a fost deloc departe de acest coșmar, însă universul a dorit ca noi să mai avem o șansă. “Noi, care noi?” râde chiar și vocea mea interioară. Ce femeie absurdă pot fi…

Făceau mișto de mine. Mi-au zis că m-am mutat în Brașov pentru că aici te-ai născut tu, cred. Nu voi uita nici cum i-am strâns pe toți colegii noștri care erau la bar și le-am spus despre sentimentele mele pentru tine, după noaptea de luni spre marți. Chicoteam ca o adolescentă. Aveam 21 de ani. Toată această poveste sună a serial pentru adolescenți, doar că suferința care a urmat mă duce mai mult cu gândul la Thirteen Reasons Why decât Gossip Girl. Nu a fost vina nimănui. Doar am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare și cum “nu merit niciodată lucruri bune”. Oare tu ai fi fost acel lucru bun de care aveam nevoie? Cu siguranță nu atunci. Dilema pe care o am este faptul că nu mă pot convinge că acum nu ai fi… Pur și simplu, la nivel intuitiv, sufletesc, fără niciun fel de informație reală.

Sigur, iau în considerare și varianta în care vreau doar să mă țin cu dinții de niște amintiri neclare, afectate de alcool, niște amintiri blurry care ar fi putut fi chiar închipuite. Vechea poveste “poate a fost totul doar în capul meu…” Cu siguranță nu cred că voi afla prea curând ce a fost în capul tău. Nu din acest motiv scriu această pseudoscrisoare. Deși mi-aș dori profund să te revăd, nu știu ce s-ar alege din asta. După cum am spus, absolut toate circumstanțele sunt diferite acum – deși sufletele noastre sunt la fel cum au fost vreodată, ceea ce nu-mi lasă speranța să moară.

Dacă tu ai fi mers într-un muzeu și ai fi văzut, timp de numai câteva secunde, un tablou atât de splendid încât ai rămas înmărmurit în fața lui, aproape ai plâns de uimire și fericire, l-ai fi uitat vreodată? Nu ți-ai fi trăit restul anilor gândindu-te la el, dorind să repeți experiența măcar o dată? Nu știu de ce, dar asta reprezinți pentru mine. Cu toate noțiunile psihologice pe care le-am dobândit, cu tot progresul meu în dezvoltarea personală și vocea care îmi spune că situația nu are deloc de-a face cu tine, ci doar cu o anumită parte din mine care are nevoie de vindecare… după patru ani de contemplare, concluzia mea nu se schimbă.

Momentan, sunt încă îndrăgostită de tine. Nu, nu de tine, cel alături de care am petrecut 9 luni într-o încercare dureroasă de a ne vindeca rănile și a ne îneca în alcool, nu, nici de tine, cel alături de care am trăit 11 luni într-o relație rece și corectă, plată ca o placă de faianță în mijlocul iernii. Nici de cel care m-a lăsat să sângerez în mâinile unor doctori meniți să îmi redea speranța în propria viață și, mai ales, nici de cel care, înaintea noastră, s-a despărțit de mine printr-un mesaj lipsit de orice profunzime – îți amintești? Ți-am spus despre el. Am intrat în diverse tipuri de relații, lungi și scurte, am trăit experiențe pe care nu mi le-aș fi putut imagina, iar nimic dintre toate acestea nu a putut șterge dorința pe care o simt la fel de intens chiar și acum.

Sunt doar o femeie de 25 de ani care nu știe ce înseamnă respingere, nu e așa? Greșit. Au existat persoane care m-au alungat fără să se uite în urmă, persoane care mi-au stârnit fascinație la acel moment. Cu toate acestea, după o scurtă vreme, numele lor nu mi-au revenit în minte. Toate semnele conduc către aceeași idee: între noi există ceva ce nu s-a încheiat, ceva ce eu nu am înțeles încă, ceva după care încă tânjesc.

Zilele trecute, Shakira și Miley au lansat piese dedicate foștilor soți care le-au înșelat, ambele făcute publice în apropierea zilei lor de naștere. Se pare că inconștientul meu mă îndrumă să fac același lucru. Mai multe persoane te-au blamat pentru reacția ta – fie încă nu am lucrat destul de mult la stima mea de sine, fie percepția mea asupra ta e complet eronată, dar eu nu cred că ai făcut nimic greșit. Mă blamez pentru faptul că, în mintea mea, ceea ce spun sună a “pick me girl“. Se prea poate să fi devenit ceea ce astăzi numim “cronically online“, dar asta nu mă face mai puțin “cronically confused”.

Am apelat la diverse mecanisme de coping în urma interacțiunilor noastre, care mai de care mai josnice: de la defăimare publică la apropierea de obiectul dorințelor tale de atunci – știi tu, the ex. Toate aceste elemente transformă povestea într-un crush adolescentin, trăit cu întârziere în viață. Mi se pare o situație atât de caleidoscopică, atât de labirintică, încât, pe orice parte o întorc, rămân oarbă la ceva care pentru alții poate ar fi evident. “Ești doar blocată în sentimentele tale… Nu e nimic special aici.”

Poate că nu. Universul mi-a trimis anul trecut pe cineva care seamănă exact cu tine, poate tocmai pentru a-mi arăta cum ar fi fost viața noastră împreună – dezamăgitoare. Cu toate acestea, conform acestei logici, ar fi trebuit să fiu vindecată acum, nu-i așa? În schimb, sunt aici, manifestând ceva ce nu îmi e nici mie foarte clar, poate chiar dorința de claritate în sine.

Dacă ajungi vreodată să îmi citești cuvintele, să știi că nu îmi este rușine de ele. În realitatea mea, întâlnirea cu tine, în forma ei pură și carnală, a reverberat profund, mi-a alterat chimia internă, m-a lăsat cu multe întrebări și dorințe. În felul în care înțeleg eu universul, tu nu puteai rămâne neafectat. Ceea ce alegem să facem este un lucru cu totul diferit. Accept și varianta în care două linii se pot intersecta o singură dată, știu că și asta va avea un sens când voi mai crește din punct de vedere spiritual și mă voi uita în urmă.

Până atunci, am vrut să las aici acest semn, acest mesaj. Cu siguranță dragostea mea nu e singura neîmpărtășită în momentul în care scriu. Găsesc romantism în asta, chiar și în iubirea unilaterală, inocentă, pasivă. Nu fac nimic decât să te invoc în mintea mea. Nu alterez cu nimic cursul vieții tale. Fie ca sufletele noastre să își găsească drumul potrivit și să continue pe el, orice ar însemna asta.

Dacă nu este menit să ne reîntâlnim, am încredere că voi găsi o cale spre ieșirea din labirint. Fie ca acest semn să rămână o piatră memorială a sentimentelor mele.