Cristina Boncea

Când mă întrebi dacă am mai scris, mă întrebi, de fapt: ți-ai mai vorbit? Ți-ai mai tradus sufletul în imagini, pe care mai apoi să le imortalizezi pe hârtie, vorba vine? Ai mai lăsat însemnări ale comunicărilor dintre tine și sinele tău mai înalt, sinele creator și veșnic? Ți-ai mai pus rațiunea la bătaie pentru a încerca să oferi o structură tuturor acelor imagini care îți plutesc mereu prin minte și te fac să te simți viu, îți dau un sens pe lume? Ai mai făcut „soul-searching”, ai mai pus laolaltă bucăți din sufletul tău? Ai mai contractat personaje din lumi paralele, lumi posibile care să vină să joace rolurile din scenariul compus de tine?

            Pe lângă apelul pe care îl faci, în mod nedrept, la partea mea creatoare, conservată precum un embrion într-un borcan, mai întrebi și: ți-ai mai deschis toate rănile și ai lăsat sângele să curgă? Ai mai privit înspre trecutul tău, ai mai căutat să faci conexiuni între toate eurile tale? Ți-au mai venit în minte chipurile lui cutare și cutare, cei pe care i-ai întâlnit și care și-au lăsat amprenta în viața ta? Le-ai mai oferit onoarea de a fi transpuși în scris? Ai mai contemplat tot ce te-a durut și ce te-a bucurat vreodată? Te-ai mai întâlnit cu tine în cele mai întunecate colțuri ale ființei tale? Ți-ai mai distilat amarul și micimea în fața universului?

            Este obscen să întrebi un scriitor dacă a mai scris. Și eu am comis această crimă și mi-aș dori să-mi pot lua cuvintele înapoi. Este fie setea, fie curiozitatea noastră pur omenească de a descâlci, de a descoperi, de a vedea prin. Sau unii întreabă în mod inconștient, pentru că nu știu cum i se pot adresa unui scriitor. Pentru ei, scriitorii sunt doar cei care au murit acum multe decenii și care au lăsat în urma lor cărți despre importanța pământului în viața unui sătean și josnicia femeilor în viața bărbaților intelectuali. Dar niciodată nu voi mai comite această greșeală.

            Să scrii este cel mai intim lucru din lume. Este un fel de deschidere care îl poate salva, îl poate izbăvi pe cel înzestrat cu acest dar. Este ca și când ai fi primit onoarea unei bucăți din rai, care, atunci când e privită, reflectă întreg paradisul din care faci și tu parte, măcar temporar. Măcar atât cât ești încă în viață. Când eram mică, obișnuiam să cred că „oamenii răi nu pot scrie”. Acum știu că până și cei mai întunecați dintre noi au acces la lumină atunci când creează, fie că arta lor e grotească sau sublimă.

            Ai întreba un necunoscut când a făcut ultima dată sex? L-ai pune să îți descrie în detaliu pozițiile, sunetele, pauzele? Nu mă întreba dacă am mai scris. Între a scrie și a trăi este doar o mișcare a mâinilor, una care simt că, într-adevăr, mă izbăvește pe veci. Care mă face să mă simt infinită și în perfectă armonie cu universul. „Ai mai fost în armonie cu universul de curând?” O întrebare pe cât de duioasă, pe atât de interzisă unui prim contact. Exceptând cazul în care ești un iluminat, un clarvăzător – dar, atunci, nu ar mai fi nevoie să întrebi.

            Scriitorii scriu și când nu scriu. În cel mai lung trip al meu mă sufoca ideea că toate acele imagini spectaculoase din mintea mea trebuiau transcrise în cuvinte. Era atât de greu, atât de anevoios. Apoi, o voce cu răsunet, vocea unui șaman sau a universului, mi-a spus că aceasta este misiunea mea pe pământ. Să fac legătura între cuvânt și imagini, între universul interior și cel exterior. Misiunea mea este să aduc lumina pe care o trăiesc atunci când mă aflu în această transă unde nu există decât energie pură. Cuvintele scrise sunt sigilii ale experienței. „Ai mai pus capăt vreunui șir nou de gânduri repetitive?” Sună chiar nepoliticos să întrebi, când problema este pusă astfel.

            Nu mă întreba dacă am mai scris. Cartea mea se scrie în fiecare secundă în care respir. Tu ai putea fi parte cu adevărat din ea, ai putea marca prezentul chiar și prin tăcere. Poate că scriem o carte împreună și nici nu ne dăm seama. Totul e la o mișcare a mâinilor distanță.