Cristina Boncea

Am sentimentul că, după ce voi urmări ecranizarea realizată după această carte, ideile mele asupra ei se vor clarifica. Totuși, vreau să aștern în cuvinte gândurile pe care Fiica ascunsă, cel de-al șaselea roman pe care l-am citit de la Elena Ferrante, mi le-a provocat.

Leda, protagonista noastră, semănă izbitor atât cu Elena din Tetralogia Napolitană, cât și cu Delia din Iubire amară. Lucrul pe care îl ador cel mai tare la Ferrante este tocmai această întretăiere de teme, simboluri, situații, trăsături de personalitate. Îmi pare că reușesc să conturez destul de clar profilul scriitoarei doar citind în continuare cărțile pe care le-a scris. Cred că această magie funcționează pentru că ea scrie despre lucruri pe care multe femei le-au gândit, dar eu nu le-am găsit transcrise nicărieri astfel, atât de verde-n față.

Leda are două fiice aflate in their early 20s care au plecat să locuiască împreună cu tatăl lor în Canada, după ce părinții divorțaseră cu ani în urmă. Leda, asemenea Lenucciei (Prietena mea genială) ajunge să aibă sentimente mixte cu privire la tot ce înseamnă maternitate. Ea își dorește libertatea deplină, aleargă în calea cunoașterii, vrea să se afirme și, până la urmă, să existe în cea mai pură formă a sa într-o lume dominată de bărbați.

Un alt element comun cu celelalte romane scrise de Ferrante este disprețul față de napolitani. Oamenii cu această origine sunt descriși ca fiind aroganți, violenți și necivilizați, iar fiecare dintre protagonistele cărților sale fuge din răsputeri de lumea din Napoli. Poate că toate aceste paralele trasate în scrierile sale vor fi revelate în Frantumaglia, cartea autobiografică a scriitoarei, care se află din fericire pe rafturile bibliotecii mele.

Leda noastră, din prezentul roman, este o profesoară universitară care hotărăște să meargă în vacanță. În sătucul din sudul Italiei unde ea stă zilnic la plajă, apare în peisaj o familie de napolitani. O femeie și o copilă îi sar inevitabil în evidență și de acolo începe o înșiruire de amintiri și pendulări între trecut și prezent vizavi de relația dintre mame și fiicele lor. Leda și Nina, tânăra mămică, ajung în cele din urmă să își vorbească, însă niciuna nu o poate izbăvi pe cealaltă, iar finalul este, într-un fel, previzibil și eliberator.

Totul se învârte în jurul unei păpuși. Titlul romanului are multiple semnificații în acest caz: există o fiică ascunsă în orice mamă, acesta este mesajul principal. Fiica ascunsă este un roman psihologic ce are la bază diverse jocuri și implicații psihologice, toate în jurul temei maternității și feminității în general. Cărțile Elenei Ferrante sunt de natură feministă tocmai pentru că scot la iveală și trăsăturile mai puțin apreciate ale femeilor, chiar umanitatea lor deplină, care încă nu este văzută în totalitate nici în zilele de astăzi.

De la traumele generaționale la vindecarea copilului interior și relațiile cu proprii copii, acestea sunt temele care se regăsesc și care, zic eu, definesc această carte. Nu pot spune că este printre favoritele mele, am parcurs cele 140 de pagini destul de anevoios, însă m-am bucurat să reintru în contact cu stilul de scriere al Elenei Ferrante: atât de la obiect, atât de inteligent, atât de plin de farmec.