Cristina Boncea

Trăiesc de ceva timp o dilemă în privința unei scurte istorisiri pe care am scris-o. Se intitulează „Prietena mea, Alexandra” și, inițial, o publicasem pe Wattpad – locul unde sfârșesc toate scrierile mele de întinderi mai mari care nu cred că vor vedea vreodată tiparul. Ulterior, am făcut documentul privat, din teamă.

Teama că o vor citi persoanele implicate în ea, cu precădere Alexandra. Teama că voi fi confruntată sau chiar amenințată, cum am mai pățit. „De ce ai scris adevărul?” sau „nu așa s-au întâmplat lucrurile, eu am altă perspectivă”. Sunt convinsă că așa este, că fiecare avem altă perspectivă asupra unor situații, în funcție de esența noastră ca oameni (influențe interne, externe etc.). Știu că am dreptul să îmi spun versiunea despre o poveste, însă tot mă oprește această teamă.

Persoana în cauza se va simți denigrată sau poate chiar este denigrată în ceea ce am scris. Acum vorbesc la modul general și despre alte texte de-ale mele. Am preferat să schimb numele persoanelor implicate, deși, pentru cunoscuții mei, era evident despre cine era vorba. Chiar și persoanele despre care am scris știau acest lucru, dar nu am avut acces la cele mai profunde gânduri ale lor despre asta. Am pățit să mi se reproșeze că mi-am scris viziunea despre o situație chiar și fără să menționez orice nume, nici măcar fictiv. Cu toate acestea, toți avem dreptul la propriul adevăr.

Oare este suficient un disclaimer de tipul „personajele din poveste sunt fictive, orice asemănare cu realitatea…” blablabla? Dar nici asta nu îmi doresc să fac, tocmai pentru că lucrurile sunt reale. Tocmai pentru că „viața bate filmul” și „life imitates art”. Pentru că am fost luată prin surprindere și uimită de cursul evenimentelor pe care le-am trăit și îmi doresc să transpun și să împărtășesc această uimire prin cuvinte, sub forma a ceea ce ar putea părea chiar ficțiune.

Am dreptul sau nu am dreptul să îmi spun povestea despre cei pe care i-am întâlnit până în prezent și care au lăsat urme adânci în mine? Până la ce nivel suntem nevoiți să-i ficționalizăm pe acești oameni? Deși un grad de ficționalizare este implicit, tocmai pentru că filtrăm totul prin intermediul sinelui nostru. Este un oroboros, parcă. Aș vrea să nu îmi mai fie frică de consecințe, aș vrea să știu că nu fac nimic greșit și mi-aș mai dori ca orice aș avea eu de spus să nu aibă nicio consecință materială asupra celor implicați. Aș vrea să îmi pot spune adevărul sub protecția artei.

Este oare acest lucru posibil? Pentru mine rămâne încă o temă de gândire.