Cristina Boncea

Am început să citesc această scurtă carte prin august și am terminat-o abia astăzi, 19 octombrie. Probabil din cauza naturii sale întortocheate – cel puțin, eu nu știu cu ce fel de gânduri să o las în urmă.

Fowles ne transmite prin câteva scurte eseuri viziunea lui asupra naturii sau, mai bine spus, pasiunea sa pentru copaci, păduri și toate lucrurile verzi care ne înconjoară. Cartea a fost publicată în 1979 și, cu toate acestea, ar putea fi la fel de bine despre societatea contemporană.

În rândurile sale, Fowles critică modul în care omul modern se raportează la natură: fie cu teamă față de sălbăticia care zace în ea, fie într-un mod pragmatist, în care caută mereu foloasele pe care le poate obține. Scriitorul spune că, atât timp cât noi continuăm să ne raportăm la natură ca ceva extern nostru, nu vom putea face pace nici cu natura noastră umană, nu ne vom putea conecta la viața din noi.

Partea de la început, în care vorbește despre copilărie și relația cu tatăl său, este cea mai ușoară de înțeles. Apare o ruptură spirituală între cei doi atunci când John Fowles-copilul ar prefera să trăiască la țară, pe când tatăl său își dorește să aibă parte de prosperitatea și oportunitățile pe care doar viața la oraș le-ar putea oferi. Aici apare distincția dintre natura îngrijită de om sub forma unei grădini și natura așa cum a fost creată de univers, cea după care Fowles tânjește.

Cam acestea sunt temele abordate în „Copacul”, în care arta și știința sunt mereu comparate, la fel și micro-macroversul în care trăim. Ceea ce nu înțeleg, chiar și după am recitit de mai multe ori paginile volumului, este cum propune Fowles să ne raportăm la natură dacă nu pentru scopurile sale estetice, științifice sau pragmatice. Înțeleg de ce în cazul celor două din urmă s-ar pierde tocmai acel element al prezentului, al bucuriei de a fi în natură acum despre care vorbește și autorul. Dar nu pot zări cu ochii minții mele conexiunea ideală pe care vrea să o aducă în prim-plan.

Într-un paragraf, el chiar ne aduce în vedere o scenă în care a comis o greșeală frecventă, aceea de a poza, de a marca pe hartă un element din natură, fără a-l observa propriu-zis; greșeala lui „am văzut” față de „acum văd”. Pe de altă parte, cum putem fi în natură fără să avem un impact asupra ei? Aici nu am reușit să-l urmăresc pe autor până la capăt și de aceea mă încearcă un sentiment de vinovăție când spun numai că am citit volumul. Am parcurs fiecare cuvânt, fiecare paragraf și am încercat să îmi imaginez lucrurile prezentate în el, dar nu pot spune că înțeleg cu exactitate ce vrea Fowles să transmită.

În altă ordine de idei, „Copacul” este un scurt volum non-fictiv, autobiografic despre conexiunea lui John Fowles cu natura și viziunea sa asupra felului în care oamenii ar trebui să se raporteze la ea. Este posibil să revin asupra lecturii când filtrele mele perceptive vor fi și mai limpezi sau este posibil ca eu și autorul Mantisei să nu ne înțelegem pur și simplu.