Iubita mea, Sputnik – recenzie

Am doar o vagă idee despre ce a vrut să spună Murakami prin acest roman. E de la sine înțeles că un lucru pe care nu-l înțelegi nici măcar parțial nu-ți poate plăcea cu adevărat, iar în cazul meu, relația cu acest autor se înăcrește de la o carte la alta.

Există trei personaje principale în Iubita mea, Sputnik. Este o carte ce are în vedere o relație homoerotică între două femei despre care noi aflăm din perspectiva naratorului K. Sumire este prietena lui cea mai bună, dar și cea lângă care și-ar dori să-și petreacă restul vieții. Ea simte însă lucrurile diferit și se îndrăgostește de o femeie cu mult mai în vârstă alături de care pornește într-o călătorie de afaceri. Ele sfârșesc pe o insulă din Grecia pentru o scurtă vacanță și de acolo, K. e invocat să ia parte direct la acțiune. Lucrurile acestea sunt descrise pe coperta din spate a romanului. Firul narativ este simplu, stilul este unul lent, dar nu obositor, iar personajele bine conturate. Premisa a fost cea care m-a atras înspre acest volum. Aflăm că Sumire își dorește de fapt să fie scriitoare, însă nu e niciodată mulțumită de munca ei. Ce e de făcut pentru a-și extinde orizonturile? Murakami a jonglat foarte mult cu “vălurile dintre lumi”, îmbinând spațiul oniric cu ceea ce pare a fi realitatea. E o poveste de tipul “care e care?”, iar cele trei personaje ajung să-și pună pe rând întrebarea “cărui tărâm îi aparțin de fapt?”.

Murakami e emblematic pentru realismul magic ca gen literar, însă nu sunt singura cititoare care a observat cum tema disparițiilor misterioase îl preocupă profund în multe dintre romanele sale. Îți dă într-adevăr impresia că parcurgi aceeași poveste la infinit și ajungi mereu la un final deschis, nesatisfăcător, care nu-ți prea dă de ales decât să-l lași deoparte pe autor și să treci la lecturi ceva mai clare. Spre acest drum mă îndrept și eu, dar mai dețin câteva romane necitite de-ale sale și curiozitatea mea e mai puternică. Ce oare nu reușesc să străbat cu mintea din ce a vrut să ne transmită el, din ce a vrut să exprime? Sigur, este fascinant să te gândești că te poți pierde într-o lume sau alta, că lumea care ți-e cea mai familiară nu e neapărat cea de care aparții cu adevărat sau cea în care trebuie să rămâi, dar nu pare că Murakami a mers mai departe de atât. Bărbați obișnuiți duc vieți obișnuite și sunt îndrăgostiți de o anume femeie – cam acesta e tiparul poveștilor lui. Descrierile sunt într-adevăr deseori captivante, dar eu mereu am rămas cu frustrarea de a-mi fi dedicat timpul și energia romanelor sale fără a ajunge la vreun rezultat mulțumitor, la vreun soi de revelație sau măcar rezonanță față de personajele sale. Față de vreo singură idee măcar.

Murakami, în volumul de față, cât și în altele pe care le-am citit (Pădurea Norvegiană, În noapte, Cronica Păsării-Arc) rămâne pentru mine un fel de corolă de minuni pe care nici măcar nu vreau să o sparg, nu vreau să o contemplez îndeajuns, de teama că înăuntrul ei nu s-ar afla de fapt nimic. De ce este el oare unul dintre cei mai populari autori japonezi? Am citit eu fix cele mai slabe lucrări ale sale? Iubita mea, Sputnik conține multe metafore frumoase, multe scene memorabile chiar. Atmosfera e când sumbră, când luminoasă și dătătoare de speranță, dar eu n-am reușit să găsesc esența acestei cărți. Și ce dacă putem traversa lumile, ne putem pierde prin ele, metaforic sau nu, pentru ca apoi să ne întoarcem la noi înșine? Mi se pare că acest mesaj este mai degrabă ceva de la sine-înțeles. Problema e că nu știu dacă asta a vrut Murakami să transmită. Dacă a vrut doar să ne prezinte o poveste unde exemplifică puterea spiritelor noastre de a transcede, de a ieși din “realitate”. Jonglează cu niște concepte, după care le lasă să cadă, face o plecăciune și iese din scenă. Sincer, astfel de clovni literari nu îmi provoacă nici cel mai mic interes. Să constea talentul lui Murakami doar în găsirea metaforelor potrivite? Să nu aibă de fapt niciun scop, să nu-l conducă pe cititor nicăieri, ci doar să-i arate mai multe fațete ale aceluiași lucru pentru ca el să-și tragă singur concluziile?

Habar nu am, atât pot spune. Prin urmare, oricât de captivantă ar fi fost pe alocuri cartea, oricât de repede aș fi dat paginile ca să văd ce se întâmplă mai apoi, frica mea s-a adeverit la final, iar asta a făcut traseul parcurs să-mi pară complet inutil. Poate ochii mei sunt prea orbi, poate niciodată nu voi rezona cu Murakami sau poate cândva va fi un fel de maestru spiritual pentru mine. Cine știe? Cartea nu e de proastă calitate, nu e scrisă de vreun amator. Povestea pare însă a conduce înspre un fel de moarte a spiritului, în loc de înălțare. Dacă Iubita mea, Sputnik ar fi o persoană, ar fi genul de vampir energetic care îți mănâncă toate resursele și nu-ți oferă nimic în schimb. Poate doar o ghicitoare de tip Oracol: ce-o fi vrut autorul să spună?…