Patrick McGrath – Păienjenel | Recenzie literară

Despre acest roman se pot spune multe, însă eu vreau să mă rezum la a-l numi o capodoperă. Imediat ce am terminat lectura, am urmărit și ecranizarea făcută în 2002 de către David Cronenberg și mi s-a părut a fi o reprezentare destul de bună a ideilor lui McGrath. Cartea este însă – ca de obicei – mult mai complexă decât filmul.

A fost genul de roman despre care a trebuit să caut ulterior comentarii și analize. Am urmărit filmul tot în acest scop, de a aprofunda mai bine povestea – iar peste câteva rânduri veți înțelege și de ce a fost un lucru necesar. În mod surprinzător, m-au ajutat mai tare comentariile făcute pe baza filmului decât a cărții, dar în cele din urmă, important e că am reușit să înțeleg cât de cât pânzele de păianjen atât de bine încropite de mintea lui Dennis Clegg, protagonistul.

Povestea începe din prezentul lui Dennis, un bărbat pe la vreo patruzeci de ani care locuiește într-un adăpost împreună cu alți câțiva oameni – „suflete moarte”, cum îi numește el -, guvernat de o madam Hilda Wilkinson, care va juca un rol important în viitoarele sale proiecții. Acesta ține un jurnal unde își scrie memoriile din copilărie și până la plecarea sa în Canada. Deși la început îi spune cititorului că n-are de gând să elaboreze prea mult despre timpul său petrecut peste granițe, ulterior îi apar în câmpul minții din ce în ce mai multe evenimente ce au avut loc atunci. Acțiunea are loc în Londra, în apropierea aceluiași cartier în care a copilărit, pe care-l găsește foarte schimbat după douăzeci de ani de absență. Priveliștea nu are decât darul de a-i stârni amintirile, care se revarsă din conștiința lui asupra corpului fragil, de care Dennis se simte deja deprins, și asupra cititorului, curios să afle ce s-a întâmplat de fapt. Amuzant (dar și tragic) e că nu aflăm niciodată ce s-a întâmplat, cel puțin nu direct de la Păienjenel – cum era acesta poreclit în copilărie de către mama sa. Și mai tragi-comic este faptul cum bărbatul începe să impersoneze ușor-ușor un păianjen, luptându-se cu pânzele pe care chiar mintea sa le-a țesut de-a lungul vieții.

Copilăria lui Păienjenel a fost umbrită de un tată alcoolic și violent, care-i abuza pe el și mama lui, dar care se bucura de privilegiul de a fi proprietarul casei în care familia locuia – lucru foarte rar în anii ‘1950, cu puțin timp după război. Acesta își petrecea mult timp la barul din cartier, unde a ajuns să cunoască o prostituată pe nume Hilda de care s-a îndrăgostit. Aflând de aventura tatălui său, Păienjenel își făcea griji în legătură cu mama lui, pe care o vedea drept o femeie bună și iubitoare, și care a pornit într-o seară pe urmele soțului ei, dispărând pentru totdeauna din existență. Băiatul, convins că tatăl său și noua lui amantă au ucis-o drept răzbunare, începe să treacă prin mai multe procese de scindare mintală, fiind sigur doar că își urăște părintele rămas în viață.

Nu vă dau mare spoiler spunându-vă povestea asta, pentru că nu în asta constă magia cărții. Este o lectură lentă, cu multe descrieri ale naturii, o poveste în care naratorul își ia timpul necesar pentru a ne putea destăinui deznodământul poveștii – cel puțin prin propria viziune. Abia după jumătatea romanului te prinzi de fapt care e miza și faptul că probabil ai luat de bun tot ce ți-a spus naratorul fără să te întrebi dacă este într-adevăr un personaj de încredere. La întrebarea asta ni se răspunde ulterior, chiar Dennis ne povestește care au fost urmările faptei sale tragice, însă rămânem blocați în labirintul de pânze din mintea lui, din care pare a exista o singură cale afară. Când am trecut de jumătatea romanului mi-am zis „asta da construcție literară!”. Am mai văzut genul ăsta de suspans doar la Stephen King, prin urmare tehnica folosită l-a propulsat pe McGrath direct în topul meu de autori pe care-i respect și îi admir. Am citit într-un comentariu că s-ar fi folosit chiar de propria experiență într-un loc precum cel în care și-a petrecut Dennis cea mai mare parte din viață, iar asta nu a făcut decât să concretizeze și mai mult povestea.

Pare de necrezut cum un om pe care-l presupunem a fi în deplinătatea facultăților mintale a reușit să creeze acest personaj atât de credibil la început, cu care poți empatiza ușor, după care să întoarcă toate armele împotriva lui – propriile arme – pentru a-l doborî la pământ și a-l face să decadă – nu din ochii cititorului neapărat, ci din proprii săi ochi sticloși, care priveau lumea nesiguri. Filmul revelează mult mai bine, mai clar, mai evident ce s-a întâmplat de fapt în copilăria protagonistului, când la numai treisprezece ani a reușit să-și schimbe viața pentru totdeauna. Tot analizele făcute filmului m-au ajutat să înțeleg mai bine și un alt substrat al poveștii – dimensiunea Erosului și complexul oedipian de care ajunge Păienjenel să sufere în neștire. Într-adevăr, mi s-a părut foarte plauzibilă această ipoteză psihanalitcă, fiindcă eu însămi am încercat să întorc situația pe toate părțile și nu am putut ajunge la o altă concluzie. Lectura e cu adevărat provocatoare din acest punct de vedere, iar asta nu face decât să-i sporească valoarea, în viziunea mea. Este unul dintre cele mai complexe romane pe care le-am citit, chiar dacă e relativ scurt (269 de pagini în ediția românească), iar ecranizarea m-a făcut de asemenea să mă grăbesc să lecturez și Mistuiți, unul dintre romanele regizorului David Cronenberg pe care-l dețin.

Într-un final, fără să revelez mai mult decât trebuie, pot spune că Păienjenel este un roman extraordinar, autentic, profund marcant și foarte realist despre felul în care mintea noastră ne poate controla peste orice împotrivire, despre cum credințele pot deveni cu ușurință fapte care să conducă înspre evenimente tragice. L-am putut vedea pe Păienjenel în totalitatea și complexitatea existenței sale, am trăit cot la cot fiecare durere, temere și dorință, iar pentru asta sunt sigură că nu-l voi uita niciodată. Chiar m-aș încumeta să mai citesc și alte romane scrise de acest autor cunoscut pentru stilul lui așa-numit gotic și personajele unrealiable. A fost o surpriză foarte plăcută acel plot-twist al situației și nu pot decât să mă înclin în fața măiestriei de care McGrath a dat dovadă. Recomand romanul tuturor celor cărora nu le e frică să exploreze Întunericul în profunzime.