Necrofilul, recenzie

Iată o carte pe gustul meu! Și, de altfel, prima pe această temă pe care am citit-o. Gabrielle Wittkop a reușit în 130 de pagini să ne poarte alături de Lucien printr-un an din viața lui ca necrofil – și a făcut-o foarte bine!

Protagonistul al cărui jurnal îl citim, de fapt, este un bărbat matur și singuratic, care deține un anticariat în Paris. Anul acțiunii nu este specificat, dar e vorba în orice caz de secolul XX. Notițele lui sunt când mai lungi, când mai scurte, iar din ele aflăm informații despre persoanele moarte pe care le sodomizează de cele mai multe ori. Lucien vorbește cu ușurință, dar și conștiență de sine, despre felul cum trebuie să procure cadavrele din cimitir, să fugă cu ele noaptea până acasă, după care să le arunce trupurile alterate în Sena. Plăcerile lui sunt felurile – bărbați, copii, tineri, bătrâni, nu contează -, iar totul a început, desigur, în copilărie. La începutul romanului avem un comentariu scris de Vasile Dem Zamfirescu care ne spune că, din punct de vedere psihanalitic, comportamentul acestui bărbat este perfect justificat de felul în care a aflat despre decesul mamei sale.

Personal, mi-a plăcut foarte tare vocea personajului-narator, îl găsesc chiar simpatic pe acest bărbat atât de obișnuit să contempleze și să iubească moartea, să o respecte, chiar, într-un fel. Deși pornirile lui sexuale sunt “activate” doar de către cei ale căror spirite le-au părăsit deja trupului, bărbatul găsește plăcere și frumusețe în simplul act al unei înmormântări, în simplul miros de viermi de mătase pe care-l tot menționează. Nu mi se pare un roman de tip “Lolita“, fiindcă personal rezonez cu Lucien când vorbește despre necrofili – cum se recunosc unul pe altul, dar trebuie să stea mereu ascunși. Nu am găsit nimic oribil în actele sale, dar, bineînțeles, nici nu mi-a stârnit milă fiindcă este un personaj foarte asumat. Știe cum sunt plăcerile lui văzute din exterior și e pregătit să-și înfrunte propria soartă. Este el un “om rău”? Romanul nu este despre etică, ci tocmai despre perspectiva subiectivă a “criminalului”, iar abia asta-l face să fie o lucrare bună.

Cel mai tare mi-au plăcut metaforele folosite de autoare, conceptele filosofice aduse în poveste și referințele către mitologia greacă. Se vede că avem de-a face cu un personaj cult, care însă se întâmplă să aibă de suferit din cauza acestei așa-numite deviații. Mi-a plăcut cum întreg romanul este cumva un omagiu adus morții prin felul în care este prezentată aici. Trupurile aruncate în Sena devin calcar pentru scoici, se împreunează cu alte creaturi ale mării, se transformă. Cred că a fost foarte bine ilustrată continuitatea vieții și felul în care Wittkop a menționat anumite aspecte cosmice prin intermediul vocii lui Lucien mi-a dat de înțeles că viziunile noastre nu sunt prea îndepărtate. Consider că e sănătos să trăiești astfel de “plăceri interzise” prin intermediul literaturii, fiindcă, în definitiv, corpurile “prietenilor” lui Lucien – așa cum îi numește el – nu mai poartă viață în ele. Cu toate astea, protagonistului îi place să-și imagineze ce fel de oameni au fost aceștia, îi place să se poarte cu ei de parcă ar fi, într-un fel, încă vii – dar totuși, de parcă moartea le-ar fi elevat ființarea metaforică.

Sfârșitul este unul chiar destul de previzibil, dar nu strică în niciun fel frumusețea romanului. Lucien a rămas constant de la început la final, vocea lui a fost când extaziată, când plină de tristețe, făcându-l astfel cu atât mai real în ochii cititorului. Categoric este una dintre cărțile care-mi va rămâne în minte și mă bucur că cineva a avut curajul de a-și explora această parte “sinistră”, de a scrie despre un lucru atât de controversat din perspectiva celui care este chiar subiectul acestei controverse.