Femei fără bărbați, recenzie

Mă bucur că am citit această carte destul de populară, chiar dacă nu m-a impresionat prea tare. M-am reîntâlnit însă prin intermediul literaturii cu nivelul de opresiune la care sunt supuse femeile din Iran și nu numai, totul cu o nuanță desăvârșită de realism magic.

După cum aflăm și din descrierea cărții, povestea are ca protagoniste cinci femei ale căror destine ajung să se unească într-o formă neașteptată. Una dintre ele devine copac, cealaltă își ucide soțul printr-un accident, alta moarte de mai multe ori, alta e doar „o fată bătrână” nemulțumită, iar ultima dintre ele este o fostă prostituată ce ajunge să se transforme în lumină. Romanul are doar 150 de pagini în care ne sunt prezentate pe rând poveștile de viață ale celor cinci femei, iar sfârșitul urmează exact același tipar, din care aflăm cum le-au fost influențate viețile după ce s-au întâlnit. Stilul este unul simplu, direct, fără prea multe descrieri artistice, iar elementul de unicitate pe care eu l-am putut regăsi aici din partea autoarei este tocmai curajul de a vorbi atât de deschis despre eliberarea de care au avut parte aceste femei – ceva ce rămâne probabil doar o utopie pentru majoritatea celor care trăiesc acum în Iran și țările apropiate.

Poate pentru un european „modernizat” cum suntem noi, poveștile descrise de Parsipur par ceva de domeniul fictivului sau care aparțin, cel mult, unui trecut îndepărtat și întunecat al umanității. Cu toate astea, atât în ’89 (când a fost publicat inițial romanul), cât și acum, crimele ce au loc împotriva femeilor nu au scăzut prea mult în număr. Termeni precum „dezonoare” sau „rușine” sunt încă vehiculați, oferindu-le agresorilor o pseudomotivație să se răzbune pe surorile sau nevestele lor. Din acest punct de vedere, se înțelege cu ușurință de ce romanul a fost interzis la vremea aceea în Iran, pentru că promovează tocmai eliberarea sexuală și de toate felurile a femeilor care trăiesc într-o societate menită să le fure identitățile și să le subjuge. Femeile din roman își pot găsi ca unic refugiu doar contemplarea grădinilor proprii, neavând dreptul de a ieși din casă sau de a lua vreo decizie fără permisiunea soților lor. Elementele de realism magic, cum le numesc eu, sunt în mare parte extrase din cultura persană, îmbogățind astfel textul, formând o imagine mai cuprinzătoare asupra acestei țări.

Este o lectură scurtă și de efect, o povestioară la care noi trebuie să luăm aminte, care să ne stârnească nu judecata, ci compasiunea și care să ne deschidă ochii la cât de important este să luptăm în continuare împotriva abuzurilor patriarhale la scară mare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.