Iată încă o confirmare că, necitite de ani buni și stinghere pe rafturile bibliotecii, mă așteptau de fapt cărțile ce se vor număra printre cele mai bune pe care le-am citit. Nu știu cât e ficțiune și cât e realitate din Supleantul, dar un singur lucru e clar: Petru Popescu este unul dintre autorii noștri care au reușit – atât aici, cât și peste hotare!
Povestea este spusă sub formă de jurnal de la începutul anilor ’70. Petru și prietenii lui din copilărie la fel de tineri formau un grup răzleț, locuind în același cartier al Bucureștiului – pe atunci numit Arsenal – și întâlnindu-se periodic pe terasa blocului în care doi dintre ei locuiau pentru a discuta pe marginea mai multor subiecte. Deși aflăm și câte puțin despre fiecare participant în parte, subiectul principal era, deseori, unul dintre cele mai populare din perioada comunistă – cum scapi de sistemul care încearcă să-ți cenzureze întreaga existență? Atât Petru, cât și tatăl său erau scriitori, iar cel dintâi ocupa locul de “supleant”, adică suplinitor la organizația Tineretul României. La întoarcerea dintr-o călătorie efectuată – tot în scopul muncii – în Germania, Petru se nimerește în același avion cu Zoia Ceaușescu, iar de acolo se naște idila lor ce continuă până la ultimele pagini ale cărții.
Pe scurt, Supleantul spune povestea relației dintre Petru Popescu și fiica dictatorului, care-l implică pe acesta într-un proiect de mare anvergură al tatălui său.
Acest proiect este de fapt o delegație care are în vedere promovarea puterii conducătorului în țări precum Costa Rica, Venezuela, Columbia, Peru și Chile – în timpul lui Fidel Castro și Salvador Allende. Petru, amicul său, Stejar și o echipă din partea presei românești din acea perioadă sunt invitați să-i însoțească pe soții Ceaușescu și să scrie reportaje despre influența lui acolo. Zoia este și ea alături de ei la fiecare pas, însă conflictul dintre ea și protagonist rămâne același încă de la bun început: cum putem fi noi împreună când familia ta reprezintă tot ce urăsc eu mai mult? Pe când Zoia încearcă de la început până la final să-l convigă pe Petru că poate continua să scrie după placul inimii sale, atât timp cât îi face pe plac și tatălui său, în el crește din ce în ce mai mult presiunea și dorința evadării.
Romanul nu este despre o iubire imposibilă, ci despre eliberarea din ghearele sistemului. Alături de Petru, putem observa și noi traiul din alte țări în vremea aceea, privilegiul de a avea acces la cărți și la cultură și șansa din ce în ce mai clară de a se despărți cu adevărat de România și tot ce-i era cunoscut înainte. Ce va alege Petru să facă? Acest lucru nu e deloc un mister la o scurtă căutare pe Google a numelui autorului, dar povestea tot te ține în suspans, transformându-l într-un erou în care ne punem cu toții baza și nutrim speranță înspre reușita sa – chiar și-n România democrată de astăzi. Cartea are de asemenea o prefață unde autorul ne spune că visa la scrierea acestei cărți de treizeci de ani și că obligația rupturii de patria-mamă a produs în el de asemenea o ruptură – necesară păstrării autenticității sale pe timpul regimului comunist.
Zoiei îi este făcut un tablou foarte clar, prin perspectiva autorului-narator, iar toate celelalte aspecte legate de familia Ceaușescu și acoliții lor mi-au pictat și mie în minte o viziune mult mai de aproape, mai clarificatoare asupra mersului lucrurilor de atunci. Din câte am înțeles, cartea a fost scrisă în română, așa că avem acces nemijlocit la exact gândurile și reflecțiile lui Petru din anii ’70 (filtrate prin intermediul amintirilor, presupun) – o voce puternică, dar și sensibilă, ce conduce la genul de scriere nemuritoare, într-un limbaj ușor accesibil orișicând. Din acest punct de vedere, așteptarea a meritat – Petru a reușit să-și îndeplinească scopul prim ca scriitor și anume influențarea generațiilor viitoare prin opera sa. Pierderea lui din sânul patriei este la fel de mare de ambele părți, zic eu, dar, din fericire, multe dintre celelalte lucrări ale sale apărute ulterior au fost traduse și la noi și abia aștept să le explorez pe fiecare în parte.
Am uitat să menționez la început că prima oară am luat contact cu acest autor citind, de două ori chiar, romanul său “Urme în timp“, iar descrierea junglei din ultimele pagini mi-a amintit destul de tare de povestea aceea. Pentru mine, Petru Popescu rămâne una din comorile neamului românesc indiferent unde ar trăi și în ce limbă ar scrie. Supleantul este unul dintre cele mai autentice romane scrise de autori români pe care le-am citit, venind la pachet atât cu o lecție de istorie (iată, ce era atunci un prezent atât de gri, a devenit acum doar o amintire îndepărtată pentru noile generații), cât și o lecție personală pentru fiecare dintre noi, căci cenzura nu a încetat să existe în societate în forme mult mai subtile decât atunci.
