E drept că după primele câteva zeci de pagini am avut mari prejudecăți față de această carte, chiar și înainte să o deschid aveam o teamă bazată pe câteva alte experiențe anterioare cu romanele lui Nothomb, însă acesta a reușit să mă surprindă plăcut.
Protagonistele sunt o mamă (Dominique) și o fiică (Epicene) ce locuiesc în partea burgheză a Parisului împreună cu soțul, respectiv tatăl pe nume Claude. Povestea începe ceva mai din urmă însă, când Dominique îl cunoaște pe acest bărbat la vârsta de douăzeci și cinci de ani, iar el îi schimbă complet viața. Femeia îl însoțește la Paris, unde el începe o afacere care capătă proporții și atinge succesul în decursul a câțiva ani. Fiica lor se naște la scurt timp, însă ochii ei nu sunt la fel de încețoșați ca ai mamei sale și își dă seama din primii ani de viață că tatăl ei nu o iubește și nu are un comportament corespunzător față de ele două.
Ce secret ascunde Claude? Ce e în spatele dorinței sale de succes și neglijenței cu care-și tratează fiica și soția?
Mai multe nu pot spune fiindcă aș strica surpriza, însă pot zice că la pagina 80 putem face în sfârșit legătura cu primele câteva pagini ale cărții, care ilustrează un dialog dintre un el și o ea. De acolo, e ușor să deduci încotro merge acțiunea, dar nu neapărat să fii sigur de deznodământ. Este o poveste despre abuz, despre răzbunare și ură. Se numește Unisex în principiu datorită numelor personajelor principale – toate cele trei pot fi atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Este o poveste tragică, sfâșietoare și care capătă și o nuanță ușor moralistă la final. Deși are doar 150 de pagini, am citit-o în câteva ore, n-am putut s-o las jos din mână, și nu mi se întâmplă prea des să termin un roman într-o singură zi, chiar dacă e scurt. Asta spune ceva despre cursivitatea autoarei și despre suspansul creat de poveste.
Sigur, e scrisă în stilul atât de caracteristic lui Amelie, pe care l-am descoperit în vreo zece romane până acum, adică vom regăsi subiecte care se vor a fi oripilante scrise cu o platitudine descurajatoare. Acesta este aspectul care-mi displace cel mai mult la autoare, asta și lipsa de originalitate de care dă de obicei dovadă, dar aici nu se aplică atât de tare ca-n alte cărți. Deși ne spune o poveste intrigantă, cu un dram de mister și ceva elemente de thriller psihologic, toate scenele sunt descrise în cel mai simplu mod cu putință, ceva ce pe mine mă lasă rece. E ca și cum, deși pot intui sentimentele personajelor, abia de le pot simți din cauza acestui tip de limbaj atât de gol – nu prea găsești metafore, nici descrieri complexe și aproape niciun alt element artistic. Poate că Nothomb pur și simplu nu se încadrează în standardele mele de scriitor talentat, deși m-a impresionat cu vreo 2-3 cărți în trecut, dar asta nu înseamnă că nu știe cum să țină un cititor captiv în poveste.
Revenind la roman, pot spune că mi-a plăcut mult mai mult a doua jumătate decât prima, deși totul este scris într-un ritm alert. Dacă la început se sare peste ani, peste perioade mai lungi de timp, ajungi într-un punct în care evenimentele se înlănțuie unele după altele mai puțin sacadat și exact acolo apare punctul culminant. Sfârșitul este unul eliberator, deci nu e chiar o dramă de familie, nu mi s-a părut a fi un roman atât de „serios”. A fost chiar relatable pe alocuri, în special personajul Epicene, care are parte de o evoluție foarte frumoasă. Nu știam ce rating să-i dau cărții, scorul ar fi undeva între 2 și 3 stele, dar cred că mi-e clar de acum că n-ar trebui să mai am prea mari așteptări de la autoare.
În orice caz, e o lectură drăguță pe care merită s-o citiți dacă vreți să vă faceți o idee despre Nothomb. Nu e deloc cea mai proastă scriere a ei (citită de mine), dar nici cea mai bună (tot în viziunea mea). Cu toate acestea, pregătiți-vă să fiți cuprinși de un val de sentimente – la mine a început cu scârbă și s-a terminat cu admirație și un soi de pace interioară retrăită prin intermediul tinerei fete. Pregătiți-vă, de asemenea, să vă întâlniți și cu furia voastră interioară – dacă ați fost în situația acelei copile, s-ar putea să vă întrebați, la fel ca ea spre sfârșit, „ce e de făcut cu ura?”…
Cristina Boncea 
Lasă un răspuns