De veghe în lanul de secară, recenzie

Am recitit acest roman după șase ani și sunt la fel de fascinată de opera lui Salinger, dacă nu chiar mai mult acum. Inițial citisem versiunea în engleză, iar în minte îmi rămăseseră doar câteva idei de bază, dar acum simt că am absorbit cu adevărat în mine cartea și aș putea s-o recitesc la infinit.

Nu-mi stă deloc în obicei să recitesc romane, dar De veghe… nu e orice roman. E romanul meu preferat, punct. Am mai spus asta despre câteva alte cărți, dar uitasem sentimentul pe care mi-l oferă orice scriere a lui Salinger. De la primele cuvinte mi-am dat seama că e prima carte pe care am pus mâna vreodată care nu vreau să se termine. Aș fi citit-o și dacă avea o mie de pagini, fiindcă nu m-aș sătura să aud gândurile lui Holden Caulfield. În viziunea mea, cu siguranță este una dintre cele mai bune cărți scrise vreodată, luând mai multe criterii în considerare. Cea mai mare calitate a sa este anacronismul, irelevanța numerelor în general – nu contează că protagonistul este adolescent, nu contează că a fost inițial publicată în 1945 și că e prezentat New York-ul acelor vremuri. Problemele expuse sunt încă aceleași și probabil vor continua să rămână la fel mult timp de aici înainte. Salinger a știut totul atunci când a scris-o, în special pentru că a apărut după ziua Z, Debarcarea din Normandia, la care el a participat – dar asta e doar o observație personală. După cum am mai spus într-o altă recenzie, lucrările lui Salinger trebuie interpretate și din punctul de vedere al vieții sale personale, capătă altă nuanță. Cu toate acestea, când am citit cartea acum 6 ani, când eram de vârsta lui Holden, nu m-a interesat deloc de ce a scris autorul ce-a scris, ci doar faptul că este o poveste extraordinară.

Holden Caulfield este, așadar, dat afară de la încă o școală prestigioasă, pe nume Pencey, de această dată. Acțiunea romanului are loc în zilele rămase până la întoarcerea sa la părinți, ce trebuia să aibă loc într-o zi de miercuri, în apropierea Crăciunului. Deși Holden pleacă de la liceu mai devreme decât își propusese, nu vrea să se întoarcă acasă, la New York, înainte ca părinții lui să fie informați de școală că fusese exmatriculat, așa că își folosește banii de buzunar pentru a hoinări pe străzile metropolei. Se cazează la un hotel, frecventează diverse baruri și caută companie, dar nu este niciodată satisfăcut de interlocutorii săi. Toți sunt niște „phonies„, niște snobi, iar exact acesta este motivul pentru care Holden nu își dorise să rămână la nicio școală în trecut. El caută ceva pe care nu-l definește cu exactitate decât sub forma liniștii interioare. Își dorește un loc al său unde să nu fie deranjat de asemenea snobi, unde să trăiască în pace cu el însuși și natura, să fumeze și să nu fie deranjat de nimeni – chiar dacă în realitate și-ar dori de fapt să fie înțeles, să găsească oameni care să-i semene. Trece prin niște experiențe teribile, de la asalt fizic la tentativă de abuz sexual, lucru care-i slăbește și mai tare încrederea în ceilalți sau dorința de a face parte dintr-un grup social. La fel cum zice și el la final, totuși, „nu trebuie să spui niciodată nimic nimănui. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți.”

Acest conflict interior îl macină profund pe Holden. Este împins de către toți cei din jur să-și continue școala, să „devină ceva”, să-și găsească un loc în societate, dar, totodată, starea care îl cuprinde de fiecare dată când încearcă să se conformeze îl îndepărtează de orice normă socială. Își iubește frații mai mici, pe Phoebe și pe Allie, care murise în copilărie și pare a fi atașat de vreo două fete, Jane și Sally, dar viziunile lor despre viitor nu se potrivesc. Phoebe este, de asemenea, singura persoană care joacă un rol hotărâtor în decizia finală a lui Holden, care schimbă cursul viitorului său apropiat. El iubește foarte mult copii și caută probabil să retrăiască o stare de puritate și inocență precum a lor, într-o lume neatinsă de snobism și capitalism. Această greutate a capitalismului pe care o simte pe umeori este o boală din ce în ce mai apăsătoare în zilele noastre (condiționarea în primul rând socială că trebuie să muncești, că trebuie să ai un loc de muncă și valoarea ta ca om e direct proporțională cu funcția pe care o ai), de aceea spun că e irelevant faptul că protagonistul e adolescent. Vârsta lui nu contribuie decât ca semnal de alarmă pentru restul oamenilor încă adormiți, încă satisfăcuți să se poarte ca niște oi. Chiar titlul romanului provine de la job-ul ideal pe care și l-ar dori Holden – să vegheze copiii care se joacă într-un lan de secară, idee extrasă dintr-o melodie menționată-n carte.

La fel ca și autorul, Holden provine dintr-o familie bună, în care tatăl său este avocat. Felul extravagant de a fi al newyorkezilor de atunci, valorile lor, sunt exact lucrurile de care el vrea să fugă. Nu caută decât să poarte conversații intelectuale cu cei din jur, dar fiecare dintre ei are un interes ascuns, se grăbește sau pur și simplu nu e dispus să vorbească despre chestiuni „serioase”, nu vrea să-și prezinte sinele autentic. Holden visează la o lume în care nimeni n-are voie să fie fals sau necinstit, iar această frustrare interioară i-am împărtășit-o de la bun început în mod profund. El menționează foarte multe nume pe parcurs, nume ale foștilor săi colegi sau profesori despre care are mici povestioare care relevă relația sa cu ei. Deși el se simte sufocat de falsitatea oamenilor, nu e deloc un băiat neapreciat de ceilalți, nu e marginalizat, ci chiar opusul, e mereu invitat să ia parte la activitățile celorlalți. Treaba asta nu-l încântă, fiindcă nu e ceea ce caută. Într-un final, nu ajunge decât să vrea să încerce din nou, nu se lasă cu adevărat înfrânt, însă peregrinările sale în cele câteva zile prin New York cu siguranță îi îmbogățesc experiența și-l ajută să-și clarifice gândurile. E atât de tentant să-ți imaginezi ce se întâmplă cu el după ultima pagină a romanului… Și cu atât mai sfâșietor să nu știi niciodată adevărul. Dacă trăiești laolaltă cu personajul, așa cum am făcut eu, și ești în asentiment cu gândurile sale, vei fi zbuciumat pe interior și copleșit de imensa lui durere și singurătate.

Aici intervine geniul lui Salinger, care, într-un fel, a scris peste tot în aceeași cheie, chiar și-n poveștile scurte din Nouă povestiri. Familia Glass l-ar putea cuprinde foarte bine și pe Holden sau D.B. (fratele mai mare) ca tipologie, așa că, într-un fel, putem avea parte și de continuarea poveștii lui. Eu una îl asemăn destul de tare cu Zooey. În orice caz, cert e că mai am un singur volum necitit de la Salinger și aștept cu sufletul la gură să-mi întregesc viziunea asupra artei sale. În urma recitirii romanului de față rămân cu siguranța că probabil nu voi mai întâlni multe alte cărți în această viață care să se ridice la același nivel, ceea ce face De veghe… să fie exact ca o lună plină pe un cer plin de stele. Este o carte ce trebuie absolut citită de toată lumea, indiferent ce efect va avea și ce vor regăsi alții aici. E genul care nu te poate lăsa fără reacție.