Cristina Boncea

Toxic este o lectură de 30 de minute, care nu cred că se vrea a fi o mare operă în sine, ci auxiliară celorlalte lucrări ale lui Sagan; un jurnal ilustrat din care parcă reies efectele Palfium-ului în sine.

Paginile nici măcar nu sunt numerotate în acest scurt volum, iar ilustrațiile alb-negru întregesc tabloul dezolant în care autoarea s-a trezit. Ea ajunge să petreacă o perioadă destul de lungă de timp în spital, în urma unui accident rutier. Notițele ei sunt scurte și foarte personale. Menționează numele celor care vin să o viziteze, comentează pe marginea lecturilor ei și în principal scrie despre cât de mult și-ar dori să plece acasă mai repede. Vorbește despre moarte, despre dependența de droguri, de somnifere, de ajutorul și grija celor din spital pentru ca ea să-și poată reveni. Nu e nimic prea profund, dar cred că ideea a fost aceea a unui memento. Într-adevăr, pare că te poți transpune în acele stări îngrozitoare alături de ea, că poți trăi laolaltă chinurile constrângerilor fizice – mai ales când persoana afectată este o artistă, o scriitoare, o femeie rebelă și cu un spirit liber.

Exact din acest motiv am decis să-i cercetez lucrările în continuare. De la Bonjour Tristesse încoace nu vreau decât să sap și mai adânc în nucleul lui Sagan, să-i descopăr arta, cât și viața, totodată, fiindcă-mi pare c-a fost exact genul de scriitor unde realitatea și ficțiunea se împleteau perfect și clar. Poate că această carte în sine nu dezvăluie prea multe, însă pe mine m-a ajutat să regăsesc vocea de scriitoare puternică pe care o căutam, pe care o așteptam de la Sagan. Îmi voi continua parcursul de cititor cu Vă place Brahms?, fiindcă vreau să înțeleg cu adevărat fenomenul care a fost această franțuzoaică pentru lumea întreagă. Chiar și în Toxic menționează că vrea să înceapă lucrul la o nuvelă și rămâne să ne întrebem despre care din acestea e vorba, dacă Sagan chiar a reușit să termine o lucrare cât a stat în spital. Oricum, preocupările ei sunt profund dureroase și realiste, iar în cele din urmă, cum e de așteptat, îi rămâne mereu arta. Arta cea salvatoare, care te poate ajuta să treci prin orice. Cam la un asemenea de amalgam de stări trebuie să vă așteptați atunci când deschideți acest volum.

Sagan ne-a oferit jurnalul ei, fragmentar și incomplet, fără prea multe detalii, fără să știm prea multe despre ce s-a întâmplat înainte sau după perioada în care a scris. Îmi amintește mult de Anais Nin, iar asta nu face decât să-mi stârnească și mai mult curiozitatea în privința artei sale.