Cum dau rating cărților?

Nu-mi amintesc dacă am mai vorbit pe această temă înainte, însă acum simt că am găsit un răspuns definitiv. M-am confruntat de câteva ori cu întrebarea „de ce ai dat x steluțe cărții y?”, neavând un răspuns prea clar în minte. În urma unui altor articol scris recent pe blog, am avut mica revelație a semnificației steluțelor de pe Goodreads, pe care le ofer cam pentru orice carte citită.

M-am întrebat de multe ori după ce criterii ar trebui să fie acordat acest rating, care ajunge totuși să aibă o valoare statistică atunci când te uiți la un anumit roman pe Goodreads, dar și când vine vorba de recenziile individuale, de pe bloguri proprii. Nu mă consider un formator de opinii în acest domeniu, al literaturii, dar atât cât îmi stă în putere, vreau să ofer recenzii cât mai sincere și orientative cu privire la cărțile pe care le citesc. Am avut o perioadă în care mă gândeam că este corect să compar cărțile între ele, să dau un anumit rating uneia în funcție de cartea mea preferată la momentul respectiv, dar asta nu a funcționat prea mult timp. Mereu am o căutare interioară, un moment în care închid ochii și contemplez întreaga însemnătate a unui roman pentru mine înainte de a apăsa acel buton care participă la notarea sa per-totală. Practic, am ales mereu acel fel de notare pur intuitiv, sentimental dacă vreți, și n-am reușit niciodată să mă îndepărtez de el fără a avea mustrări de conștiință.

Pe lângă influențe de genul „e cartea unui prieten pe care vreau să-l susțin” sau „cartea e scrisă bine, dar nu am rezonat personal cu ea”, cred că am reușit tot timpul să rămân pe cât de sinceră posibil în ratingurile pe care le-am acordat. Într-adevăr, au fost momente de „cumpănă”, în care mă întrebam cu privire la rolul recenzoriilor de carte în societate. Noi nu suntem critici literari și nici până în momentul de față nu mi-e perfect clar ce presupune acest „job”. Nu cred că datorăm nimănui o expunere obiectivă, cu atât mai mult cu cât eu cred că tocmai introspecțiile sunt cele care fac un comentariu literar valoros. Dacă gusturile tale se aseamănă, pe baza observației empirice, cu ale altcuiva, ești mult mai înclinat să dai crezare gândurilor acestuia cu privire la cărțile pe care nu le-ai citit încă. Cam așa funcționează recomandările de carte, dacă mă întrebați pe mine. Nu știu care ar putea fi rolul exact al criticilor obiective când vine vorba despre o carte – sau cât de obiective pot fi ele de fapt.

Oamenii sunt profund influențați de propriul sine atunci când decid că ceva le place sau nu – iar eu zic să ne oprim aici, din moment ce nu putem decide noi, amatorii, ce e „bun” sau nu. Tocmai, criteriile astea obiective de analizare a artelor sunt prea puțin importante când pui în balanță pasiunea sau curiozitatea oamenilor de rând. Citim ca cititori, ca niște copii ce pornesc într-o nouă explorare, sau citim pentru a găsi erori, defecte ale unui roman? Nu știu cine face treaba din urmă, dar eu am evitat să mă gândesc la asta din motive evidente. Ochiul critic propriu pe care ni-l formăm în urma mai multor lecturi ar trebui să fie suficient pentru a ne îndruma înspre descoperirea altor opere pe măsură, nu pentru a deveni mici zei ai criticii literare, niște „influenceri” al căror cuvânt poate deveni definitiv în ce privește un titlu sau altul. În cazul acesta, chiar cred că totul poate fi relativ, dacă ignorăm câtuși de puțin canoanele și regulile de scriere. Ce e „bun” evoluează constant.

Suficient despre obiectivitate și înapoi la subiectul „eu” – cum notez eu cărțile? Cum decid eu că una merită un anumit număr de steluțe din cinci? Am ales să fie strict vorba despre rezonanța personală – atât cu povestea, cât și cu vocea autorului în sine, care reiese zdrobitor de tare și în mod indubitabil din orice roman scris vreodată. E exact aceeași voce care-i apare în minte autorului atunci când scrie, deci îl reprezintă în totalitate. Evident că aceasta poate evolua, de aceea comparăm între ele cărțile scrise de același autor, dar mă refer aici strict la experiența individuală a fiecărei lecturi în parte. Dacă 0 și 5 ar fi o scală de rezonanță personală cu un anumit roman, atunci 5-ul ar trebui atribuit doar acelora care ne-au atins cel mai profund. Pentru mine, această rezonanță trebuie să fie completă, deci incluzând stilul de scriere, cât și povestea, în funcție de preferințele personale. Nu voi sta acum să explic exact care sunt acestea sau să caut în istoricul meu de pe Goodreads să văd dacă mi-am încălcat vreodată principiul cu vreo carte. Consider că aici funcționează perfect citatul „people will never forget how you made them feel„, la fel și în cazul cărților. Indiferent că acest criteriu îmi era neclar în urmă cu zece ani, să spunem, când am acordat un anumit rating unei cărți, pot oricând să-mi închid ochii și să-mi amintesc sentimentele pe care le-a trezit în mine lectura. Nu mai rămâne decât să compar asta cu trecutul și să văd dacă ratingul se mai aplică – de aceea alegem uneori să recitim cărți ce ne-au rămas în minte.

Prin urmare, am vrut să scriu acest articol mai mult ca un memento sau un posibil ajutor pentru cei care au trecut prin genul acesta de confuzie sau poate chiar vinovăție privind felul în care au ales să-și noteze lecturile personale. Cred că cel mai important lucru rămâne să fii sincer cu tine, să faci o introspecție și să lași deoparte orice alt criteriu exterior. Astfel, nu vei mai ajunge niciodată în situația în care să te întrebi dacă decizia ta a fost cea corectă. Nostalgia poate fi o scorpie, într-adevăr, dar aici intervine reanalizarea vechilor valori pe care le-ai prețuit odată la o carte și pe plan personal. Cele două sunt în strânsă legătură și te reprezintă perfect. Pe de altă parte, cred că e destul de ușor de intuit când cineva nu e complet autentic într-o recenzie. Vom rămâne cu o impresie neclară, necunoscând motivele pentru care respectivul a lăudat sau defăimat un anumit titlu. Toate aceste opinii se strâng și formează o imagine proprie unui roman – asta, bineînțeles, pentru cei interesați de așa ceva. Personal, citesc recenzii de obicei după ce termin o lectură, pentru a-mi compara ideile cu ale altora. Claritatea nu poate proveni în acest caz decât din acea introspecție pur personală. Dacă rezultatul poate părea obiectiv, universal, cu atât mai bine, însă voi fi mereu fana combinației dintre cele două perspective.