Mit dezmințit #9: cărțile nu trebuie să ofere cunoaștere

Acum mai mult timp am intrat „în bucluc” legat de o recenzie, unde mă exprimasem că nu am aflat nimic nou din cartea respectivă. Deși recunosc că nici exprimarea mea nu a fost cea mai clară, mesajul pe care am dorit să-l transmit rămâne încă în picioare.

Persoana care s-a simțit atacată de afirmația mea a argumentat faptul că romanele nu trebuie să ofere cunoaștere, că scopul lor nu e să-l învețe ceva pe cititor. Eu cred că a apărut confuzie din cauza termenului utilizat – ea făcea referire, probabil, la o învățare în stil academic, strict informațională. Dacă acesta este cazul, da, sunt de acord, cărțile nu au datoria de a ne învăța nimic precum geografia sau istoria, dar dacă vorbim despre cunoaștere în sens puțin mai filosofic, aici s-ar putea să ne separăm de tot drumurile.

Atunci când scrii sau citești o carte scopul primordial mi se pare a fi auto-cunoașterea.

Sunt sigură că și la acest punct pot fi contrazisă de unii, atât scriitori, cât și cititori, dar asta am învățat eu până acum și mă mențin tare pe poziția mea. Atunci când scrii faci ceva numit „soul-searching„, iar atunci când citești, deși e o poveste scrisă de altcineva, pornești tot într-o călătorie interioară proprie. În ambele cazuri, te sprijini pe imaginea unor personaje pentru a descoperi lucruri din tine, care-ți apar în mod inconștient în minte. Pot fi sub formă de simple asocieri sau pot fi gânduri mai vechi care acum devin conștiente. În orice caz, o carte este o cale de deschidere, este o chestie pur sufletească. Un om care se vrea a fi complet debarasat de partea sa emoțională nu va putea trăi la fel de intens o poveste fictivă precum cineva care-și acceptă pe deplin umanitatea. Ceea ce vreau să subliniez aici este că literatura are foarte mult de-a face, dacă nu chiar totul, cu individualitatea fiecărui autor și cititor în parte. Nu poți separa niciodată complet o carte de autorul lui și niciodată un cititor nu va putea trăi exact perspectiva autorului asupra unui roman, ci va avea propriile trăiri, gânduri și păreri față de ce citește.

Cărțile pe care le numim „bune” sunt cărțile care ne vorbesc, care ating ceva în noi. Nimeni nu se oprește doar la tehnica literară, deși ai putea face și asta, dar eliminând pasiunea. În literatură clar nu e vorba doar de tehnică și, oricum, un autor „elevat” este tot un autor care a făcut acel soul-searching despre care discutam, cizelându-și ulterior structura, talentul de povestitor, dacă vreți. Aici apare dilema: cum poți spune despre o carte că e bună dacă toate lucrurile din ea ți se par a fi banalități, care nu te ating cu nimic? Ce înseamnă să te atingă o carte? Eu zic că înseamnă faptul de a-ți aduce în vedere, în mod direct sau indirect, lucruri cu care tu să rezonezi – fie anumite situații, fie credințe pe care le ai. Astfel, când citești despre asemenea subiecte, pornești într-o călătorie sufletească mult mai implicată, povestea din fața ta nu mai e o simplă poveste, ci un instrument care te conduce spre fascinație, revelație și pur și simplu fericire. Cărțile sunt oricum instrumente, atât pentru autor, cât și cititor, dar despre asta, în altă postare.

Ce se întâmplă atunci când „te prinde o carte” și pornești într-o astfel de călătorie? Eu zic că acest proces este cât se poate de mult o formă de cunoaștere. Nu doar auto-cunoaștere, fiindcă poți realiza, înțelege foarte multe lucruri despre lumea exterioară, ți se pot forma legături în minte prin intermediul viziunii unui autor. Tocmai pentru că sunt lucruri deja știute la nivel inconștient, ai un moment de „wow” atunci când citești despre ele sub formă fictivă. Îți îmbogățești efectiv cunoașterea, aduci elemente noi în propria conștiință. Prin urmare, nu este lectura învățare de fapt? Chit că nu poți sorta aceste „informații” precum formulele la matematică, tocmai pentru că nu sunt același tip de informații. Nu poți pune pe hârtie lucruri de genul: „din cartea X am învățat că unele povești de dragoste mă ating mai mult decât celelalte din motivul N”; de fapt, se poate, dar n-am văzut pe nimeni să menționeze lucruri de acest gen, probabil fiindcă sunt oricum foarte personale și s-ar putea să nici nu-ți dai seama pe moment de lucrurile acumulate din lectură.

Aici intervine o altă dilemă. Este cumva vina autorului că tu nu ai putut rezona cu ce a scris el, că nu te-a atins, că nu te-a ajutat pe acest drum al cunoașterii? Bineînțeles că nu. E o problemă de compatibilitate. Deși există criterii obiective pentru a categorisi „cărțile bune” și „cărțile proaste”, acesta nu poate intra în discuție, tocmai pentru că e un proces diferit și pur subiectiv pentru toată lumea. Din punctul meu de vedere, singurul lucru pe care-l datorează un autor este față de sine însuși – își datorează să ducă acea căutare interioară până la capăt, să fie sincer, să-și urmeze vocea din minte care-l ghidează atunci când scrie în forma ei cea mai pură. Pare greu să-ți dai seama ca cititor dacă acest lucru s-a întâmplat sau nu, dar, din propria mea experiență, uneori e mai vizibil că nu a fost așa, prin simplul fapt că rămân conflicte încă nerezolvate, sau rezolvate în dezacord cu restul poveștii. Asta e, de asemenea, altă discuție și încă una pur speculativă.

În orice caz, în momentul când am spus că „nu am învățat nimic dintr-o carte”, nu am vrut să insinuez că s-ar pune problema de vinovăție. E ca atunci când esti incompatibil cu o persoană (ca să nu mai menționez faptul că eu văd o foarte strânsă legătură între a-ți plăcea opera și a-ți plăcea autorul ei), nu e nimic de făcut, chit că poți rămâne dezamăgit o vreme sau să-ți pară rău că ți-ai pierdut timpul. De asta eu nu mai continui să citesc cărți dacă nu trezesc nimic în mine după primele câteva zeci de pagini. Nici cărțile, nici autorii nu datorează nimănui cunoaștere. Se prea poate ca anumite romane să fie pline de introspecții dintre cele mai profunde, de pilde și așa mai departe, iar asta să nu ajute cu nimic la self-descovery. Dar mi se pare indubitabil faptul că asta ar trebui să facă. Nu are rost să citești cărți pentru unicul scop de a-ți lărgi gama de informații despre lume, fiindcă nu văd cum s-ar putea „lipi” ceva de tine oricum, dacă nu simți acest lucru. Cu toate astea, avem cărți din care ne-am luat mai multă sevă decât din altele și, atât în cazul meu cât și al altora pe care i-am observat, cărțile din care ne-am luat mai mult devin și preferatele noastre.

Eu numesc acea sevă cunoaștere. Amalgamul de emoții și gânduri pe care le avem în timp ce citim o carte care ne place participă la procesul intern de cunoaștere. Nu se poate nega, din acest punct de vedere, că rolul cărților este tocmai acesta, să ne pună în legătură cu părțile noastre cele mai profunde, să ne minuneze. Un autor în sine este minunat de munca lui, cel puțin în momentele de după ce scrie ultimele cuvinte dintr-un roman. Asta implică faptul că atunci când spui o poveste, oricare ar fi ea, vorbești de fapt enorm de mult despre tine. Analizând-o, trăind-o și mai ales, creând-o, te cunoști, te descoperi și oferi această călătorie altora, mai departe. Dacă tu nu te simți profund atins de ce ai făcut, șansele ca ceilalți să treacă prin acest proces sunt cu atât mai mici. Din cărți, mai ales dacă sunt SF sau Fantasy, nu înveți nimic, într-adevăr. Dar, cele mai bune dintre ele, cele care sunt pentru tine, îți vor spune tot ce ai nevoie să știi. Te pot ajuta să treci de la o etapă a cunoașterii la alta, în sens platonician, chiar. Și cum fac asta? Pentru că autorul în sine a făcut acel salt atunci când a scris.

Din multe cărți „nu am învățat nimic nou” și acelea sunt cărțile ale căror titluri le-am și uitat. Când citești despre lucruri pe care le știi, are sens să nu fii impresionat, să-ți dorești să avansezi, nu să stagnezi la același nivel al conștiinței. Uneori, avem nevoie de salvări pentru propriile noastre povești, o mână întinsă de la cineva care a reușit să se ridice din hău. Înțeleg de ce poate părea un afront personal pentru un autor, dar recenziile nu sunt niciodată despre cel ce a scris, ci despre cel care a citit. Cred că asta e lecția cea mai importantă pe care am preluat-o din lecturile mele.