În numele Tatălui (și al Fiului), recenzie

Tema paternității este puternic abordată în acest scurt volum de memorii, deopotrivă ale autorului, cât și ale tatălui său din perioada războiului. Mi-a amintit de „Dead Dad” a lui Louie Andreson, cu care împărtășește câteva elemente comune.

Stilul de scriere a fost suficient de clar, însă trecerile de la perspectiva tatălui la cea a fiului m-au luat adeseori prin surprindere, cu atât mai mult cu cât în ultima parte autorul face referire la nașterea propriului său fiu. Însemnările din jurnalul de război al tatălui său sunt într-adevăr marcate cu italic, însă tema principală este mai degrabă relația dintre cei doi pe parcursul copilăriei și adolescenței lui Manuel. Fiind un soldat maltez desăvârșit, tatăl său era genul care îi spunea că bărbații nu plâng niciodată, că „nu ai motive se plângi atunci când știi că ai putea să-i dobori pe toți”. Cu toate acestea, Manuel s-a răzvrătit mereu împotriva învățămintelor primite și și-a urmat propriul destin, având experiențe contrastante credințelor religioase ale tatălui său.

De la milă la furie, avem parte de un registru larg de emoții resimțite de protagonist, ceea ce oferă complexitate volumului. Cu siguranță mulți fii încă rezonează cu aceste sentimente vizavi de tații lor, căci dintotdeauna se păstrează acea aversiune oedipiană față de alesul mamelor – cel puțin, așa ar părea, în contextul masculinității toxice, zic eu. În orice caz, sunt descrise câteva evenimente definitorii pentru copilăria autorului, cât și pentru caracterul tatălui său. Această carte vine atât ca omagiu, cât și ca un fel de confesiune a lucrurilor pe care nu a putut să i le spună niciodată în timp ce trăia. Observăm cum lucrurile trăite în copilărie urmăresc adultul tot restul vieții sale și, mai mult decât atât, cum, deși reușim să ne schimbăm pattern-urile de gândire, anumite reziduuri moștenite rămân adânc implantate în noi.

Nu pot spune că e o lectură „relaxantă”, chiar dacă se citește repede și ușor, ci cred că poate fi privită într-un fel ca o incursiune psihologică, o cercetare în profunzime a ideii de paternitate. Ne poate trimite în propriile noastre căutări lăuntrice cu privire la relația dintre copil și părinte, mai ales când părintele a fost unul greu accesibil din punct de vedere emoțional. Fundalul războiului este doar atât, un fundal, chiar dacă există și multe referințe politice la situația de atunci din Malta. Mai importante am găsit a fi consecințele asupra fiului unui soldat, un om pregătit să îndure moartea altora fără să schițeze un gest – deși aici e „șmecheria”, nimeni nu e de oțel.

Pot spune că m-am bucurat de această carte scrisă cu o sfâșietoare sinceritate, acest volum autobiografic atât de înduioșător. Nu aduce cu sine genul de revelații care să-ți schimbe viața, dar cu siguranță există niște teme de gândire de mare importanță printre pagini. O lectură de câteva ore, povestea unui fiu suferind, circularitatea vieții unui tată. Nu există o anumită concluzie, ci poate doar întrebarea: care sunt lucrurile pe care nu le poți spune părinților tăi?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.