Am început cu această carte scrisă de Patti Smith știind că e doar un mic intro în universul artistic creat de ea. Cu toate acestea, am rămas confuză și „pe dinafară” pe aproape întreg parcursul lecturii care mi-a luat, deloc surprinzător, doar o zi.
Am înțeles că micro-romanul sub formă de poem în proză se vrea a fi un manifest sau, mai degrabă, zic eu, un memento scris de autoare la jumătatea vieții. Într-adevăr aceasta evocă multe momente relevante din copilăria ei, tema principală fiind acele torcătoare de vise pe care le vedea de pe fereastra camerei când frații ei dormeau. Torcătoarele erau niște ființe magice care, într-un fel, țeseau universul, iar Patti reușea să participe la rândul ei la acest proces în mod pasiv. Abia pe la sfârșitul celor 90 de pagini, în ultimele capitole, avem parte de niște paragrafe mai concrete despre întâmplările la care făcuse până atunci referință. Pe scurt, este un roman puțin suprarealist, chiar dacă autobiografic, prin forma artistică aleasă de Smith; multe dintre analogiile făcute de ea nu au avut sens pentru mine, fiind clar și deseori vorba despre niște juxtapuneri și jocuri de cuvinte metaforice. Mă întreb cum or fi sunat cele câteva strofe presărate printre pagini în original, în engleză, dar nu sunt încă atât de curioasă cât să vreau cu adevărat să cercetez opera lirică a autoarei.
Lucrul cu care am rămas în schimb în minte este faptul că Patti Smith a fost și este un artist complet – muziciană, pictoriță, scriitoare, nu știu exact dacă în această ordine. Se văd trăirile unui om născut pentru a face artă, însă nu am reușit personal să mă conectez cu ea din cauza formei textuale. Nu îmi plac chestiile simbolice, abstracte, enigmatice. Prin urmare, m-am bucurat doar de pasajele care explicau direct evenimentele menționate. Nu-mi place atunci când trebuie să faci asumpții într-o carte, deci nu cred că ar fi avut cum să îmi placă prea mult ce am citit. Cu toate acestea, mi-a plăcut totul unitar: o carte cu imagini din galeria personală care se potrivesc cu stările emise de text. Poezie și proză totodată, realism și abstractism, prezent și trecut. Aceste îmbinări mi s-au părut foarte armonioase din punct de vedere estetic, dar din păcate, acest lucru nu mi se pare esențial pentru o carte. Cred că cel mai bun lucru pe care-l pot spune despre acest volum este faptul că Patti Smith a reușit să evoce foarte frumos și profund semnificația copilăriei și „lentilele” prin care privim lumea atunci când suntem mici, o lume unde rațiunea lasă locul fanteziei. Mi-a amintit destul de tare de cărțile Aglajei Veteranyi, care sunt scrise într-un stil enigmatic și sacadat asemănător, făcând o ilustrație din bucăți.
Cristina Boncea 
Lasă un răspuns